[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de abaaaabbbb63

Mama mea a suferit un avort spontan la prima sarcina dintr-un motiv medical. A fost traumatizant pentru ea, isi dorea tare mult un copil, si se rugase la Maica Domnului un an intreg pentru asta. A fost extrem de fericita sa afle ca este insarcinata, ca la 6 sapmanani sa piarda sarcina.
Mama este o femeie credincioasa, se roaga, merge la biserica, da bunuri si alimente saptamanal saracilor.

Argumentul cum ca avortul spontan nu este un rezultat al proceselor anatomice, ci un rezultat al urii sau al pacatelor, este unul invalid, din fericire.

Măi, cum să-ţi spun, aşa cum oamenii cunosc astăzi legile fizicii, matematica etc., precum dealtfel îţi şi place să reaminteşti desori (şi ştii că îmi place şi mie, dealtfel, deoarece nu pun sub obroc lumina ştiinţei omeneşti binecuvântate de Dumnezeu),
aşa medicii şi psihologii au descoperit că între micul ou care prinde viaţă în uterul matern şi organismul gazdei au loc mulţime de schimburi care ajută viaţa sau o împiedică.
E foarte uşor de înţeles acest proces de schimb deschis la ambele capete dacă sesizezi ce urmare au pentru viaţa copilului o serie de acte necugetate ale mamei.
E mai greu de cunoscut şi de acceptat însă că viaţa intrauterină se tulbură atunci când mama conţine în suflet sentimente negative - ură, gânduri de rău, tensiune, conflict, frustrări etc. Totuşi, încă din vechime, oamenii au sesizat că de modul cum trăieşte mama atârnă, în grade diferite, şi viaţa şi sănătatea fătului.
Cel mai bine sunt sistematizate aceste informaţii în cărţile de specialitate - medicină şi psihologie a femeilor gravide.
Dacă vei răsfoi colecţia de reviste puse gratuit la dispoziţia publicului de către spitale sau vândute în librării, vei întâlni mulţime de articole care informează despre legătura dintre viaţa şi comportamentul mamei şi viaţa intrauterină a copilului.
Tu care te mândreşti cu ştiinţa şi, ca bun ateu, ridici mereu în slăvi puterea de cunoaştere şi de făptuire a omului, nu ştiu de ce tocmai aici unde problema e de viaţă şi de moarte o dai cotită şi te faci cârcotaş ca ultimul ignorant.
Răspunsul e cam unul singur: îţi place să te pui mereu câş, să te afirmi ca Gică-contra, să valorizezi rebeliunea de dragul rebeliunii fără a viza vreun folos sau vreo coerenţă. Te afirmi mereu ca unul care se împotriveşte, dar ce valoare are afirmarea în sine dacă nimic înţelegător, în fond, nu este?
Tu îmi pare că semeni cu puştiul acela care, cam pe când împlinise frumoasa vârstă de 3 anişori şi se prinsese în el primul licăr al conştiinţei de sine, al unui eu distinct de simbioza maternă pe care tocmai o părăsea, colinda pe la uşile vecinilor, bătea tare şi, când vecinul ieşea puştiul îşi punea mâinile în şold şi zicea cu toată convingerea: "NU!". Apoi pleca mândru-foc la următoarea uşă...
Dacă la acest copil comportamentul e de înţeles şi face parte din micile delicii ale dezvoltării personalităţii, în cazul tău însă ce rost mai are o asemenea conduită programatic rebelă?
Ai un munte de literatură pe tema relaţiei mamă-făt. De ce nu citeşti ca să te lămureşti pe-îndelete?