În prealabil postat de CristianR

Asta sună cam așa: „Omorâți-i voi, că noi suntem creștini și n-avem voie să omorâm pe nimeni. Nu ne plac musulmanii, sunt în înșelare, dar ce bine că există și că fac ei treaba murdară. După aceea, pot să meargă și în iad, noi să ne mântuim!”

Oberv că fanatismul n-are frontiere. Faptul că el parazitează o religie sau alta ține doar de contextul cultural; felul în care se manifestă, însă, este identic: este un fel de boală foarte molipsitoare, mai ales atunci când o masă de oameni suferă de lipsuri – reale sau imaginare –, ce se propagă prin intermediul agenților unei ideologii care identifică întotdeauna cauza răului lumii și a celui personal într-o altă categorie de oameni (alt trib, alt popor, altă rasă, altă cultură, altă credință). Ei emit idei-vectori, care pun în mișcare energiile masei receptoare, emit cuvinte care ucid. În numele binelui; în numele lui Dumnezeu, pentru care acești agenți nu ezită să renunțe la propria viață.

Dacă, însă, am fi creștini, ne-am aminti că Hristos n-a judecat pe nimeni și nici n-a dat judecata vreunui om, fiindu-I rezervată Lui Însuși, la sfârșitul lumii. Iar față de vrăjmași știm voarte bine cum ne-a spus să ne purtăm și ce sentimente ne-a învățat să avem față de ei. Diferența între „tratamentul” pe care acești fanatici l-au aplicat ateilor de la Charlie Hebdo și cel pe care trebuie să li-l aplicăm noi este diferența dintre tratamentul care I-a fost aplicat lui Iisus și cel pe care El însuși l-a aplicat dușmanilor Săi: „Doamne, iartă-i, căci nu știu ce fac!”