Nu mă simt în stare să tratez subiectul în întreaga lui anvergură dar încerc să formulez o opinie mai mult sau mai puțin tangențială:

„Adjectivul „ortodox” îl caracterizează pe cel care are o opinie corectă, adică învățătură corectă și, prin extindere, pe cel care exprimă theologia drept-slăvitoare” - asta spune vrednicul mitropolit Ierotheos Vlachos.

Nu sunt sigur că l-am înțeles corect, însă nu prea sunt de acord (cu toate că, în imensa majoritate a cazurilor, e de preferabil pentru ăștia ca mine să fie de acord cu ăștia ca mitr. Ierotheos). Exprim motivul pt. care nu sunt de acord prin următoarea relatare: Când l-au întrebat pe Filaret al Moscovei cum știe dacă o scriere este sau nu ortodoxă, el a răspuns: „după duhul ei”. Deci după părerea mea, dacă ar fi ca acest plan istoric să ne oblige să formulăm definiția cuvântului ortodox, mi-ar părea mai nimerit să spunem taman invers: „cel care exprima theologia drept-slăvitoare, și prin extindere, cel care are opinia corectă”. Zic „dacă planul istoric ne-ar obliga” fiindcă în realitate dreapta trăire și dreapta înțelegere una sunt și nu cred că poți spune despre una că e o extindere a celeilalte.
Cu toate astea „metoda” mitropolitul Filaret ne atrage atenția că „Dumnezeu duh este”. „Definiția” pe care a dat-o Mântuitorul ortodoxiei este „închinare în duh și adevăr”. Observăm astfel, zic eu, că duhul care ne împinge la a trata ortodoxia drept un sistem mântuitor, drept un simplu set de idei/afirmații/principii/reguli mântuitoare, e un duh la fel de străin de Hristos precum e și duhul relativismului dogmatic care insuflă mișcarea ecumenistă.