[Mihnea Dragomir]

De acord: est modus in rebus. Iubirea de Dumnezeu nu trebuie confundata cu obsesia de Dumnezeu. Prima este o porunca, cea mai mare dintre toate. A doua este o dereglare fixista.

Exemplul cu Mircea Eliade este cum nu se poate mai nimerit. Nu stiu cata iubire de Dumnezeu avea marele savant, dar autorul sintagmei "homo religiosus" era, fara doar si poate, animat de obsesia religiei. De exemplu, in nuvela "Ghicitor in pietre", autorul, ascuns in spatele personajului autobiografic, vorbeste despre cineva care pleaca de la o prezumptie. Pe o plaja cu pietre, locul ales de cei care se instaleaza la plaja nu e intamplator, ci pietrele pe care se aseaza au o anumita semnificatie. De la ideea (in fond, sustenabila psihologic) ca omul isi alege, inconstient, pietrele care ii corespund, se aluneca la ideea ca pietrele isi aleg omul. Si pietrele care isi aleg omul au, desigur, ceva de spus despre el, despre trecutul, prezentul si viitorul lui.

Magistrul lui Eliade si a intregii generatii Criterion vorbea la cursuri despre deosebirea dintre mistica si magie. Cred ca este granita, limita foarte fina despre care vorbeai. Intre ce teoretiza "Profesorul" si ce ilustra in literatura remarcabilul sau discipol vad o legatura.

Filosofia crestina (si chiar precrestina, daca ne gandim la Platon) a observat mereu o deosebire intre ordinea sacra si ordinea naturala. Pe de alta parte, ele sunt legate, in sensul ca a doua este o coagulare, ca sa zic asa, a celei de intai. Problema pe care o ridici in plan psihologic, daca ar fi transpusa in plan ontologic se poate enunta asa: care este gradul de autonomie a ordinii naturale fata de ordinea sacra ?

In linii mari, raspunsul european difera fundamental fata de raspunsul asiatic. Europa a refuzat mereu teocratia, inca din perioada ei pagana. Modelul platonic, in care Lumea Sensibilelor este o reflectare diferita ontologic a Lumii Inteligibilelor ofera un model politic, legislativ si social in felul in care Biserica, prin actul incoronarii, investeste pe conducator (imparat, rege, domnitor, cneaz), care este chemat sa slujeasca binelui temporal.

Dar, sa revenim la problema mai circumscrisa a topicului nostru despre dascali si cheia crestina si la ce spuneai mai la deal. Intre pozitia "semnele lui Dumnezeu sunt peste tot" si pozitia "semnele lui Dumnezeu nu sunt nicaieri", avem, asadar, un intreg spectru. Ceea ce eu am vrut sa arat este ca nu prima pozitie imi pare prevalenta. Invatamantul romanesc de azi nu mi se pare a suferi de boala obsesiei lui Dumnezeu. Ci, mai degraba, de boala cealalta: lipsa iubirii de Dumnezeu. Cand spunem, cu o sintagma splendida, desi usor rasuflata, ca poporul roman a crescut la umbra Crucii, ce spunem, de fapt ? Ce altceva decat ca tezaurul sau cel mai de pret, limba si cultura sa au fost amprentate de iubirea lui Dumnezeu ?

Asezi cand fata in fata, cand pe aceeasi banca "intelectualii" si "teologii", doua categorii care ar trebui sa stea, in mod clar, pe aceeasi banca. Problema vremii in care traim este divortul fara precedent dintre aceste doua categorii. Intelectualii (cu exceptii care confirma regula) parca ar trai in alta lume. La randul lor, teologii s-au refugiat in lumea lor. Nicicand oamenii Bisericii nu au fost mai muti, nicicand spiritele apreciate de societate ca elevate nu au fost mai surde. Nu, frate! Nu obsesia lui Dumnezeu este pericolul care ameninta varsta aceasta a Romaniei si lumii! Stai linistit, ca pericolul asta a trecut si putem rasufla usurati.