[Mihailc]

Mulţumesc, Yasmina, pentru ambele postări!
Versiunea dezvoltată a anecdotei completează mesajul principal cu un avertisment adresat nouă, drept- credincioşilor cum că micile apostazii reziduale în faptele mărunte contrare voii lui Dumnezeu, în nelucrare, în indolenţa duhovnicească ne aşează într-o postură mai rea decât cea a păgânilor sau heterodocşilor.

Are părintele Arsenie Boca o vorbă adâncă: "Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ."
Asimetric, tot pe pământ putem experimenta anticipat iadul descris lapidar de către preotul păgân. Putem fi egoişti, nepăsători, autosuficienţi, putem vieţui izolaţi în lumea măruntelor noastre satisfacţii cotidiene, putem refuza iubirea, putem să ne facem din impulsurile şi dorinţele noastre spontane chipuri cioplite în cuget care ne induc iluzia libertăţii, autonomiei, împlinirii.
Chiar şi astăzi, în trup fiind şi încă având la îndemână opţiunea trecerii de partea cealaltă, întoarcem spatele aproapelui nostru cel mai de aproape fiindcă ni se pare nouă că nu ne face pe plac, că ne afectează comoditatea, că ne spulberă prejudecăţile, că ne răneşte în orgoliul profund confecţionat din false impresii despre sine, că ne ameninţă zonele de siguranţă iuzorie ale propriilor idei solipsiste şi intranzitive.
Până existenţa noastră se desfăşoară dincoace nu suntem conştienţi că procedând în felul descris mai sus de fapt suntem deja în iad, fiindcă încă ne putem folosi de oameni ca de nişte obiecte pentru a ne consolida blocajul în noi înşine şi a ne procura alimentele care ne ţin în viaţă individualismul şi mulţumirea de sine.
Sfântul Andrei Criteanul a notat, în Canonul cel Mare, o mărturisire care rezumă într-o singură sintagmă starea de iad: "Însumi, idol m-am făcut mie". Dar, ca orice idol, sinele nostru are nevoie de cult şi adoratori. Paradoxal, cei mai fervenţi credincioşi ai noştri suntem chiar noi înşine, exploatând astfel verigile slabe şi rupturile din adâncurile propriului nostru psihic. Iar aproapele are şi el un rol în povestea asta doar dacă se înscrie în mica sectă adoratoare a idolului care suntem, altfel nu există sau este extirpat mecanic şi fără regrete din suflet , dacă nu ne slujeşte conform aşteptărilor şi exigenţelor noastre.
Şi ne mai "protejează" de conştientizarea iadului în care am început deja să fiinţăm, posibilitatea pe care încă o avem la îndemână aici de a ne minţi pe noi înşine într-o varietate şi forme nesfârşite.
Or, odată trecuţi în iadul cel de după trecerea acestei vieţi, nu ne mai putem păcăli că suntem ceea ce credem că suntem, ci ne confruntăm cu realitatea dură a adevărului despre noi. Cine ajunge acolo va "trăi" o veşnicie numai şi numai cu cel pe care l-a iubit cel mai mult în existenţa terestră: el însuşi. Şi tot acolo va descoperi cu surprindere că atunci când credea că-L iubeşte pe Dumnezeu se iubea de fapt pe el însuşi, atunci când credea că iubea un om se iubea cu ardoare tot pe el însuşi şi la capătul oricărei simţiri mai profunde se întâlneşte doar cu el însuşi, toate celelalte ipostaze ale alterităţii nefiind altceva decât simple catalizatoare externe ale iubirii de sine.