Eh ce parere aveti?
Mitropolitul Serafim al Pireului face parte din clerul Bisericii Ortodoxe Autocefale a Greciei, nu din vreo Biserica Stilista din Grecia (care sunt in numar de trei, in urma a doua schisme consecutive conform Pr. Serafim Rose.
Sursa:
bisericasecreta.wordpress.com/2008/05/18/nu-sunteti-o-biserica-sunteti-o-erezie/
Citez schimbul epistolar dintre Preasfintitul Mitropolit Serafim al Pireului si episcopul catolic de Syros, din sursa indicata mai sus, care la randul ei preia ziarul "Orthodoxos Typos" (Presa Ortodoxa, numarul din 6 iulie 2007:
Citat:
"Material publicat în Orthodoxos Typos, la sfârșitul anului 2007; originalul poate fi citit aici: http://oodegr.com/english/papismos/serafeim_papikos1.htm
Nota editorului grec
La sfârșitul lui Iunie 2007, ziarul „Orthodoxos Typos” („Presa ortodoxă”) l-a lăudat într’un articol pe Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim, dimpreună cu realizările sale. Ulterior, la sugestia cititorilor, el a fost invitat să și expună poziția pe care o are în privința papismului, deoarece credincioșii nu l-au auzit vorbind despre aceasta. Preasfințitul Mitropolit a răspuns printr-o declarație scrisă, publicată de „Orthodoxos Typos” pe prima pagină în numărul din 6 Iulie 2007.
În declarația sa, mitropolitul a stăruit asupra faptului că Biserica Ortodoxă ar trebui să pună capăt dialogurilor theologice cu papiștii și ceilalți eterodocși; a vorbit împotriva ecumenismului și a afirmat că papismul – ca erezie – a pus temeliile atheismului.
Aceste declarații ale mitropolitului au fost făcute în perioada în care Arhiepiscopul Hristodul era internat la spitalul „Aretaeion”, iar anturajul său s’a arătat deranjat de poziția Mitropolitului Pireului. Și mai deranjați au fost însă papiștii, deoarece mitropolitul nu i-a numit „schismatici”, așa cum socotesc de cuviință mulți arhierei, ci s’a referit la ei ca „eretici”.
Această supărare s’a făcut vădită în scrisoarea episcopului papist al Syrosului, D-l Franciscus Papamanolis, adresată Preasfințitului Mitropolit al Pireului.
Iată mai jos schimbul epistolar dintre episcopul papistaș și mitropolitul Pireului (sublinierile aparțin editorilor).
Scrisoarea episcopului papist
Episcopia catolică de Syros
Protocol Nr. 17007
Ano Syros, 25 iulie 2007
Preasfințitului Serafim, Mitropolitul Pireului,
Pireu
Preasfințite Frate,
Cu mare durere am citit în ziarul „Orthodoxos Typos” din 6 iulie a.c. scrisoarea voastră cu referire la „ecumenism” și „papism”, așadar la Biserica Catolică. Ziarul sus-menționat este binecunoscut pentru pozițiile sale extremiste și critice împotriva ierarhilor și uneori chiar a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, de fiecare dată când hotărârile celor „pe care Duhul Sfânt i-a pus episcopi, ca să păstreze Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (F.Ap. 20:28) nu sunt pe placul editorilor gazetei. Mai mult, ziarul sus-menționat are niște poziții extremiste și de fiecare dată când se referă la alte Biserici și confesiuni creștine, în special la Biserica Catolică. Este însă pentru prima dată – dacă memoria nu mă înșală (căci sunt mai bătrân cu douăzeci de ani decât dumneavoastră) – când citesc un text al unui episcop ortodox care vorbește într-o manieră atât de ostilă Bisericii Catolice (de exemplu: „papismul a pus bazele ateismului”) – cred că nimeni n-a mai scris vreodată așa ceva.
Preasfințite Frate, departe de mine orice urmă de rivalitate dușmănoasă. Permiteți-mi, cu foarte multă dragoste, să-mi exprim opiniile cu franchețe frățească.
1. Știți, Preasfințite, că este porunca Domnului nostru Isus Cristos ca ucenicii Săi să fie „una”, așa cum și El este „una” cu Tatăl (Ioan 17:11). Din păcate, noi, ucenicii Săi, nu suntem „una”. Pentru orice s-ar fi întâmplat în trecut, eu personal nu mă simt responsabil, nici nu cred că dumneavoastră sau altcineva din timpul nostru ar trebui să se simtă responsabil. Ca și creștin, însă, și mai mult, ca episcop al Bisericii, simt o responsabilitate pentru prezent și viitor, și acționez în consecință, făcând tot ce pot pentru a contribui la unirea creștinilor. Nu e o alegere proprie, ci o poruncă pe care mi a dat-o Domnul. Slujesc Bisericii ca episcop de 33 de ani; niciodată n-am încetat să le spun credincioșilor că nimic nu poate justifica vreodată lipsa de dragoste – nici măcar apărarea Adevărului.
2. Sunt profund convins că dificultățile care există în opera de unire a creștinilor își au originea în lipsa de cunoaștere dintre noi; scrisoarea dvs. mi-a confirmat această opinie. Preasfințite, trebuie să recunoaștem că noi, creștinii, nu ne cunoaștem bine unii cu alții. Această lipsă de cunoaștere a creat în trecut și a menținut în prezent toate prejudecățile unei părți față de cealaltă, fără să aibă vreun suport. Adesea, au existat învățături atribuite „celeilalte” Bisericii care erau de fapt doar niște conjuncturi. Permiteți-mi să vă spun că lucrurile pe care le-ați scris și le-ați prezentat ca fiind învățătura Bisericii Catolice nu sunt predicate de Biserica Catolică, care nu a învățat – și nici nu învață – nimic din toate lucrurile scrise în manualele de religie și istorie recente, manuale care au otrăvit sufletele inocente ale studenților și au cultivat intoleranța.
Ați auzit, poate, de bunele relații care există între ortodocșii și catolicii din insula Syros. Acest lucru nu este o reușită a mea, nici a Preasfințitului Mitropolit, nici a amândurora; este rodul familiarității care există între ortodocșii și catolicii din Syros. Noi, episcopii insulei, ne îngrădim mărturia de dragoste dată credincioșilor, ca și respectul reciproc. Conviețuirea într-o arie restrânsă contribuie la cunoașterea reciprocă, nu doar pe plan social, ci și pe plan religios. 50% dintre familiile noastre sunt familii mixte; vai nouă, păstorilor, de vom predica ura și vom cultiva fanatismul! Familiile insulei noastre se vor transforma din cuiburi de iubire în cuiburi de fanatism, și se vor separa. Credincioșii noștri de ambe credințe (fie că sunt prezenți în biserici, fie prin televiziunea locală) aud și urmăresc ceea ce facem, așa că știu, judecă și trăiesc fericiți împreună. Cu adevărat, cunoașterea reciprocă, Preasfințite, poate distruge prejudecățile și poate crea unirea.
3. Însă lucrul care m-a întristat cel mai mult în scrisoarea dvs. a fost faptul că ea trădează o ruptură între ierarhii Bisericii Greciei. Conținutul scrisorii dvs. este în opoziție directă cu Înalt Preasfinția sa Arhiepiscopul Atenei și al întregii Elade Hristodul, prin a cărui punere de mâini ați fost hirotonit episcop. Am în față toate discursurile și declarațiile Înalt Preasfinției sale făcute la Roma, decembrie anul trecut. Comparându-le cu scrisoarea dvs., ajung să mă întreb ce ecleziologie are Biserica Ortodoxă, pentru că disputa dacă Biserica Catolică este o Biserică sau o erezie nu constă doar într-o diferență de opinii (un fenomen natural printre oameni), ci o dezagregare a credinței.
4. Și un punct final. Scrisoarea dvs. a fost publicată pe când Înalt Preasfinția sa era încă în spital, într-o stare de sănătate foarte precară. Nu cred că a avut cunoștință de o scrisoare ca aceasta, cu un conținut așa de grav, înainte de publicarea ei într-un ziar.
Preasfințite Frate, nu știu dacă v-am întristat, dar vreau să fiți convins că v-am scris din imensă iubire pentru Biserică.
Vă rog să primiți salutul meu frățesc și urările mele pentru o păstorire fructuoasă în eparhia eclezială a Pireului.
† Franciscus
Episcop catolic de Syros, Thera și Creta
Răspunsul Mitropolitului*
Mitropolitul Pireului, Serafim
Pireu, 25 Octomvrie 2007
Eminenței sale episcopul Franciscus Papamanolis,
În Syros
Eminența voastră,
V-am primit epistola într’o vreme când birourile Mitropoliei Pireului erau închise și îmi pare rău că am întârziat să-i dau răspuns. Vă cer, așadar, iertare.
Pentru că vă iubesc cu adevărat, ca pe orice alt aproape al meu, vă scriu următoarele cu multă smerenie înaintea Întemeietorului Bisericii, Iisus Hristos, nu ca să-mi îndreptățesc pozițiile pentru care m’ați criticat (căci ele nu sânt ale mele, ci reprezintă pozițiile Bisericii Nedespărțite a lui Dumnezeu, pe care eu, cel mai mic dintre toți, doar le-am trecut pe hârtie, la cererea ziarului veghetoarei Frății a Unirii Orthodoxe Pan-ellinice, în privința cărora greșiți amarnic înfățișându-i drept așa-ziși „extremiști”, de vreme ce aceștia doar se țin de ceea ce a învățat și a hotărât Biserica cea una, sfântă, nedespărțită, sobornicească și apostolească de douăzeci (20) de veacuri încoace), ci ca să vă spun ceea ce e de la sine înțeles: că Biserica lui Hristos „întru carea pre voi Duhul cel Sfânt au pus episcopi, ca să păstoriți biserica lui Dumnezeu, carea o au câștigat cu sângele său” (F. Ap. 20:28) este Biserica nedespărțită a primilor 1000 de ani; a cărei urmașă istorică fără întrerupere este Biserica noastră Orthodoxă Sobornicească, și că, prin ruperea de ea, Comunitatea dvs. religioasă, prin cunoscuta schismă, a pierdut Harul Dumnezeului celui Viu și a căzut din erezie în erezie și din necuviință în necuviință, deformând vestea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu cel întrupat și răsturnând prin vorbe și prin fapte așezămintele și stăpânirile rânduite ale acestei lumi căzute, pe care le-a întărit Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu cu necuprinsa Sa jertfă pe Cruce și cu preacurat Sângele Său. Se înțelege, așadar, că teoria „bisericilor surori” și „teoria ramurilor”, pe care le-ați susținut în cuprinsul epistolei dumneavoastră, ca și „dogma petrină” pe care Comunitatea dvs. religioasă a proclamat-o de curând prin enciclica „Dominus Iesus”, nu au nici un fel de legătură cu Biserica Nedespărțită a Apostolilor, a Sfinților Părinți și a celor Șapte Sfinte Sinoade Ecumenice.
Prin urmare, puteți cu ușurință înțelege că, urmând hotărârile Bisericii Nedespărțite, de la care Comunitatea dvs. religioasă căzută în erezie s’a rupt de una singură, nu pot consimți la greșala dvs. și nu pot să nu vă spun, cu frățească dragoste, că sânteți în înșelare atunci când vă socotiți „episcop al Bisericii lui Dumnezeu”. Acesta e felul în care v’ați numit pe sine, dar adevărul este că sânteți doar răspunzător duhovnicește de credincioșii Comunității dvs. care rămân în schismă și erezie.
Dragostea fără Adevăr este lipsită de orice conținut, așa că poziția dvs. – „niciodată n am încetat să le spun credincioșilor că nimic nu poate justifica vreodată lipsa de dragoste – nici măcar apărarea Adevărului” – pare cu totul de neînțeles; fiindcă dacă iubim cu adevărat pe cineva, nu-l lăsăm pe cel pe care-l iubim în starea sa jalnică de înșelare, îngăduindu-i să se adâncească într’însa cu credința că nu se află în greșală.
Vreme de un întreg mileniu am avut aceeași credință, aceeași orânduială, aceeași împărtășanie, aceleași învățături, aceeași duhovnicie și nevoință îndreptată spre Dumnezeu, având ca autoritate comună Sinoadele Ecumenice și Pentarhia (1). Ce anume s’a întâmplat, de s’au pierdut toate acestea?
Pentru ce nu v’a preocupat acest lucru în toți acei 33 de ani de când sânteți episcop al Confesiunii dvs. religioase?
Pentru ce, vreme de o mie de ani, aceste poziții asupra întâietății („primatului”) de jurisdicție a Papei Vechii Rome, asupra negreșelniciei („infailibilității”) sale, asupra Purgatoriului, asupra Indulgențelor, asupra Tezaurului de Merite („thesaurus meritorum”), asupra Neprihănitei Zămisliri („Imaculatei Concepții”), și asupra atâtor altele, nu au existat?
Pentru ce, la Sinodul Apostolilor de la Ierusalim, cea care a hotărât a fost Adunarea Apostolilor și a Presviterilor, și nu (așa cum susțineți dvs.) „președintele collegium-ului” Apostolilor, dumnezeiescul Apostol Petru? (F. Ap. 15:22)
Pentru ce cele Șapte Soboare A-toată-lumea s’au adunat în Răsărit, în părtășie și în unire cu Episcopul (pe atunci) Orthodox al Vechii Rome?
Pentru ce Canonul al 28-lea de la cel de-al Patrulea Sobor Ecumenic al Bisericii Nedespărțite dă aceeași cinstire Scaunului Vechii Rome și celui al Noii Rome?
Când și pentru ce s’au schimbat aceste lucruri? Nu v’a preocupat aceasta, dacă nu ca cleric, măcar ca făptură gânditoare în așteptarea celei de-a „opta zile” și care știe că sfârșitul celor omenești e aproape, pentru toți?
Și ce veți zice, mă întreb, Întemeietorului Bisericii, Domnul, pentru zecile de mii de oameni omorâți de erezia dumneavoastră („Sfânta Inchiziție”, „Războaie Sfinte”, „Cruciade”) în numele unei pretinse curății a credinței, de vreme ce vă complăceți și nu vă delimitați de toate aceste fărădelegi – sau, și mai important – de răstălmăcirea mesajului de libertate, de dragoste, de nelumesc al Fiului lui Dumnezeu, Care S’a jertfit pe Cruce pentru ca hulitorul să nu moară?
De curând, l-ați beatificat pe cardinalul Augustine Stepinac al Zagrebului, din Croația – instigatorul moral din spatele hoardelor fasciste de Ustași ale lui Ante Pavelici (pe care Vaticanul l-a ajutat să scape în America Latină) și din spatele măcelului a 800.000 de Sârbi orthodocși. Nu v’am văzut atunci protestând, nici delimitându-vă, deși păstoriți „Biserica lui Hristos” de 33 de ani. Dacă acel ucigaș fără simțire și cu sânge rece este socotit a fi „Fericit”, atunci „Dumnezeul” care l-ar recunoaște că ar fi așa este – pentru noi – cu totul nefolositor, de nici o trebuință, nu ne privește. Pentru aceasta am scris, în deplină cunoștință de cauză, acel lucru care v’a amărât: și anume, că „Papismul a dus la atheism”. A dus mai întâi la protestantism, și apoi la atheism, fiindcă a ajuns să se închine unui Dumnezeu care era instigatorul moral al crimelor, al războaielor religioase, al hecatombelor de sânge și durere.
Mai trebuie oare să vă amintesc de măcelărirea celor 29.000 de Hughenoți în tragica noapte de Sfântul Vartholomeu? Mai trebuie oare să vă amintesc de zecile de mii de morți din așa-zisul război religios de 100 de ani? Ce-ar mai trebui să vă zic? Cine a ars-o pe Ioanna din Lorraine pe rug? Sfânta Inchiziție – adică Scaunul Papal – a ars-o, ca îndrăcită, pentru ca mai apoi să o beatifice. Voi pune din nou, schimbând puțin, întrebarea ridicată de fericitul meu părinte duhovnicesc, fostul Arhiepiscop Serafim: Sânt oare acestea lucrările unei Biserici care lucrează ca vistierie a Dumnezeieștii Descoperiri? Cei ce vă iubesc cu adevărat au datoria să vă spună adevărul Bisericii, altfel ar însemna să vă lase în rătăcirea credințelor dvs., fără nici o grijă pentru viitorul vostru în veșnicie. Pentru aceasta, cred nestrămutat că participarea Bisericii la mișcările dvs. din Europa și de altminteri, ca și la așa-zisele „Dialoguri Theologice”, este mai întâi de toate în dauna dumneavoastră și a credincioșilor dvs., deoarece vă dă impresia greșită a unei presupuse recunoașteri, precum și o acoperire pentru greșalele dvs., lăsându-vă în întunericul deșartelor voastre dogme.
Susțineți în epistola dumneavoastră că pozițiile dogmatice înfățișate în scrisoarea mea către Comunitatea dvs. religioasă sânt – zice-se – „conjuncturi”, scriind următoarele: „Permiteți-mi să vă spun că lucrurile pe care le-ați scris și le-ați prezentat ca fiind învățătura Bisericii Catolice nu sunt predicate de Biserica Catolică, care nu a învățat – și nu învață – nici toate celelalte lucruri scrise în manualele de religie și istorie din ultimul timp, manuale care au otrăvit sufletele inocente ale studenților și au cultivat intoleranța.”
În loc de orice alt răspuns la referirile dvs. – pe care îngăduiți-mi să le numesc inexacte și, prin urmare, peiorative – către smerita mea persoană, voi cita doar două paragrafe dintre nenumăratele cacodoxii (2) ale Comunității dvs. religioase, luate din cartea „Catehismul Bisericii Catolice” (Cactos – Libreria Editrice Vaticana 1996), aflată în circulație.
La pagina 332, se spune: „Purificarea finală sau Purgatoriul. 1030. Toți cei ce mor în harul și prietenia lui Dumnezeu, fără să fie însă purificați în întregime, deși sunt siguri de mântuirea lor veșnică, trec după moarte printr-o purificare, pentru a obține sfințenia necesară intrării în fericirea cerească.”, iar la pagina 454 se spune: „X. Indulgențele. 1471. Învățătura și practica Indulgențelor în Biserică este strâns legată de rezultatul sacramentului Pocăinței. Indulgențele sunt iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice meritată pentru păcate, iertate deja în ceea ce privește vina, pe care credinciosul, sub condiții determinate, o obține pentru sine însuși sau pentru răposați prin slujirea Bisericii, care, ca împărțitoare a răscumpărării, împarte comoara meritelor lui Cristos și ale sfinților. Indulgențele se pot aplica atât celor vii, cât și celor răposați.” Este sau nu adevărat că, prin aceste poziții dogmatice, în Biserică a fost introdus un element juridic? Că lucrarea mântuitoare a Domnului Slavei este înfățișată ca un soi de „dă și ia” între Om și Ziditorul său? Oare Domnul milelor – Cel ce nu are trebuință de nimic, care este neatins de patimi și mai presus de toată înrâurirea lumească – nu-i defăimat pe față atunci când este înfățișat ca un judecător aspru și rău? Întregul ethos a fost alterat; Noul Testament – acel Nou Legământ între Dumnezeu, Lume și Om este deformat; deformată este și Mântuirea, adusă de Fiul și Cuvântul Tatălui, Care S’a jertfit; toate, în urma acestor învățături netheologice.
Așadar, referirile mele la cacodoxiile dvs. sânt doar niște „conjuncturi”? Puteți explica (deducând în temeiul tragicelor dvs. credințe înainte-pomenite), de ce vameșul și fiul risipitor au fost îndreptățiți, iar fariseul și fiul cel mare din pildă nu? Mai mult, cum se face că, fără nici o pedeapsă, fără nici o pocăință, femeia preacurvară ce fusese prinsă desfrânând a fost iertată de osânda legiuită a omorârii cu pietre? Cum se face că întâiul cetățean al Raiului s’a întâmplat să fie un tâlhar de pe cruce? Și, cel mai însemnat lucru, ce loc poate fi pentru raportarea juridică a lucrărilor cuiva în Via Sa? Ați uitat cuvintele Sale în privința „slugilor viclene”?
Această epistolă a mea nu este o diatribă sau un studiu al nesfârșitelor cacodoxii ale Comunității dvs. religioase, așa că cele scrise reprezintă doar niște observații. Din uriașul număr de greșale ale dvs., am mai ales una, pe care ați înveșmântat-o într’o haină dogmatică. Mă refer la noua învățătură despre așa-zisa Neprihănită Zămislire („Imaculata Concepție”) a Născătoarei-de-Dumnezeu, proclamată ca dogmă de Papa Pius al IX-lea în anul 1854 și, pentru a nu vă mai îndoi încă o dată că această învățătură vă aparține, voi cita din înainte-pomenitul Catehism referința limpede de la pagina 163:
„491. De-a lungul secolelor, biserica a devenit conștientă că Maria, cea care fusese „dăruită cu har” de către Dumnezeu, era „răscumpărată” încă din timpul zămislirii ei. Acest lucru este mărturisit în dogma Neprihănitei Zămisliri, proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854: fericita și pururi fecioara Maria, prin harul unui favor excepțional al Atotputernicului Dumnezeu și în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice urmă a păcatului strămoșesc încă de la zămislirea ei.” Dacă această cacodoxie a „neprihănitei zămisliri” a Pururea-Fecioarei Născătoare-de-Dumnezeu ar fi adevărată, ne puteți spune cum i-a transmis ea mortalitatea omenească Ipostasului celui desăvârșit întrupat, Dumnezeului și Fiului ei, Cel fără de păcat și desăvârșit? V’ați gândit vreodată că dacă această greșală a dvs. ar fi un adevăr, atunci moartea Fiului lui Dumnezeu ar însemna că a fost una „prefăcută”, de vreme ce mortalitatea nu s’ar fi putut transmite firii Sale omenești? Vă puteți da seama cât de tragice sânt credințele dvs.? Aveți dreptate să simțiți o răspundere mare pentru prezent și viitor. Nu ați amintit nimic, însă, despre greșalele trecutului și nu le-ați recunoscut ca greșale. Multe dintre acestea dăinuie încă. Oare, prin recunoașterea greșalelor trecutului, s’ar clătina „negreșelnicia” papală? Din nefericire, sântem pierduți dacă nu recunoaștem greșalele trecutului și, mai ales, dacă le repetăm în viitor – în viitorul pentru care simțiți o așa mare răspundere, după cum ați spus. Pentru toate acestea, e nevoie de smerenie, dragoste și dumnezeiască luminare – incompatibile cu „negreșelnicia” diavolească care a răsturnat ecleziologia și orânduiala Bisericii Nedespărțite.
În cele din urmă, socot inacceptabil încă un paragraf din scrisoarea dvs., care încearcă – prin intermediul unor artificii de interpretare – să semene neînțelegere și vrajbă între mine și Înalt Preasfinția sa Arhiepiscopul Athenei și Întregii Ellade, Hristodul, binecunoscut pentru curtoazia sa, duhul său împăciuitor și simțămintele sale adevărate de dragoste; pentru aceasta, scrisoarea dvs. își depășește limitele, când invocă inoportunitatea epistolei noastre în contextul bolii Înalt Preasfinției sale, care – în ciuda interpretărilor dvs. – rămâne neclintit și statornic în cuvintele Părintelui Cosma Etolul, patriarhul neamului neo-Ellin, pe care adesea îl pomenește, și care întotdeauna a grăit pe înțeles și limpede, asemenea multor altor Sfinți Mucenici și Părinți ai Bisericii – de la Sfântul Marcu al Efesului și Sfințitul Mucenic Chiril I Lukaris, până la noii mucenici Sârbi ai veacului douăzeci, care au vădit vina decăzutului Scaun Papal și a cârmuitorului său în erezie (din pricina greșalei), Întâi-stătătorul Scaunului.
Aș vrea să închei această epistolă cerându-vă să vă lepădați de cacodoxia Latinească și să vă întoarceți la Biserica cea Catholicească (3) (adică Sobornicească) și Nedespărțită a primilor 1000 de ani, a cărei Credință, Theologie, Nevoință, Duhovnicie, Ocârmuire, Adevăr și Predanie s’au urmat de-a lungul Vremii prin următoarea sa istorică: Biserica Orthodoxă (Drept-slăvitoare) Catholicească (Sobornicească). Înlăturați de pe ochii dumneavoastră negura celor 1000 de ani de trăire cacodoxă, și uniți-vă cu Biserica Orthodoxă, cea Una, Sfântă, Apostolească, Nedespărțită și Sobornicească, pe care „porțile Iadului nu o vor birui”, ca să vă puteți întoarce la Unul și Singurul Trup al lui Hristos și să aflați, astfel, milă și har.
Așteptând răspunsul dumneavoastră, rămânem al vostru nefățarnic.
Cu adâncă dragoste și bune-doriri
Mitropolitul
† Serafim al Pireului
Trad.: R.H.
Notele traducătorului:
(1). Pentarhia – cele cinci Patriarhii din primul mileniu (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim), între care exista un primat de cinstire. (n.trad.)
(2). Kakodoxia (gr.) = rea-slăvire (opusă la Orthodoxia = dreaptă-slăvire), adică credințe eretice, mincinoase, neplăcute lui Dumnezeu. (n.trad.)
(3). În Greacă, katholon – sobornicesc; de aici, Biserică „Catholică” – Biserică Sobornicească. „Catholicitatea” este un atribut al Bisericii, cea Una, Sfântă și Apostolească, împreună cu „Orthodoxia”. (n.trad.)
|
O adevarata lectie de religie care poate mai domoleste si acuzatiile ortodocsilor pe stil vechi, cum ca Bisericile Ortodoxe Autocefale aflate in comuniune cu Patriarhia Ecumenica a Constantinopolului sunt eretice. Nu, nu sunt eretice. Eretici sunt doar cei cativa masoni care au reusit sa se infiltreze in randurile Bisericilor Ortodoxe Autoicefale, nu aceasta Biserica Ortodoxa Autocefale, pe care "nici portile iadului nu o vor putea birui. Dar aceasta nu inseamna ca trebuie sa parasim Biserica Ortodoxa Romana si sa trecem la ascultare de Slatioara. Nu, ci prin presiunile exercitate de massele de credinciosi ortodocsi, acesti masoni pot fi fortati sa paraseasca randurile clerului Bisericii Ortodoxe Autocefale [BOR] si dati pe viata afurisaniei [anatemei] Sinodului BOR. Iar conform acestei lectii, nici macar PF Daniel [Ciobotea] Patriarhul BOR nu ar mai trebui sa se regaseasca in actuala sa functie datorita pozitiei sale din cale afara de toleranta fata de ECUMENISM.
Doamne ajuta !
(Si va rog din suflet, fratilor, faceti rugaciuni ca Domnul sa curete clerul BOR de ierarhia ecumenista actuala.)
.................................................. .................................................. .............
Domnul sa ne ajute sa putem trece prin aceste vremuri de imputinare a credintei celei adevarate!
.................................................. .................................................. .............
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!
|