[dobrin7m]

"Există posibilitatea ca în străfundul sufletului să te consideri netrebnic,
cu toată curăţenia vădită a sufletului sau cu toată corectitudinea şi cinstea în purtări. Dar cum
ar putea să fie altfel? Presupuneţi că Dumnezeu ne cere să fim cu totul drepţi sau să avem
virtute desăvârşită, şi că numai o asemenea dreptate şi o astfel de virtute pot fi puse la temelia
mântuirii noastre şi să ne hrănească cu bună nădăjduire.

Dreptatea desăvârşită, sau virtutea atotcuprinzătoare, se compune din următoarele trei
componente:
1) Din faptele bune vizibile tuturor, săvârşite cu trupul, la vreme potrivită şi în locul
potrivit. Iată despre ce este vorba: daca îţi cere cineva de pomană, dă-i. Dacă ţi-a pricinuit
careva supărare, iartă-l. De va veni la tine un duşman, dă-i să mămânce. Când te-ai aşezat la
masă, mănâncă după pravilă şi înfrânare. A venit vremea rugăciunii - roagă-te cu evlavie şi
cum ţi s-a poruncit... Când mergi la serviciu, munceşte cu sârguinţă, şi aşa mai departe.
Orice clipă şi fiece loc îşi au faptele lor bune, pe care trebuie negreşit să le făptuiască cel ce trece
prin ele. În această privinţă, toată viaţa omului trebuie să fie lanţ neîntrerupt de fapte bune, din
momentul în care devine conştient pe această lume şi până când iese din ea...
Numai atunci va considera Domnul pe cineva că
este virtuos, când acesta va dezvolta întreg tabloul vieţii sale, asa fel încât să nu omită nici un loc
şi nici un moment în care să nu facă o faptă obligatorie pentru el în momentul şi la locul
respectiv. Stai acum aici, sprijinindu-te pe dreptatea ta, şi spune: oare aşa trăieşti tu, încât faci
întotdeauna binele şi n-ai omis niciodată un lucru obligatoriu pentru tine, şi nu ai îngăduit un
lucru bun numai pe jumătate ori chiar cu totul rău? Dacă-i aşa, bazează-te pe dreptatea ta, iar
dacă nu, caută-ţi un alt sprijin pentru mântuire!

2) Cea de-a doua parte, care intră în componenţa dreptăţii desăvârşite, constă din bunele
simţăminte şi dispoziţii, ascunse sub faptele săvârşite în mod văzut. Acestea sunt iubirea,
pacea, răbdarea, blândeţea, mila, stăpânirea de sine, smerenia, evlavia, renunţarea la toate şi
altele. Faptele bune săvârşite în mod văzut, ca să fie într-adevăr bune şi să slujească mântuirii,
trebuie să fie negreşit expresia unuia dintre bunele simţăminte lăuntrice; astfel încât, dacă la
baza lor nu se află un simţământ bun, de care acestea trebuie să fie însufleţite, atunci ele sunt
netrebnice şi neplăcute lui Dumnezeu. Astfel, de pildă, îndreptarea evlavioasă a minţii şi a
inimii către Dumnezeu este o dispoziţie interioară bună şi bineplăcută lui Dumnezeu. Când ea
există în suflet, ea cere, indiscutabil, şi fapte pe măsura ei, cum se şi întâmplă, şi anume:
rugăciunea de acasă, metanii îndelungate, mersul la slujbe, la biserica lui Dumnezeu, vizitarea
locurilor sfinte, cinstirea icoanelor, aprinderea candelelor şi a tămâii şi altele.
O asemenea sumă de fapte vădite există şi pentru exprimarea fiecărui simţământ
lăuntric; de pildă, pentru exprimarea milostivirii există şapte fapte ale milei trupeşti şi şapte
fapte ale milei sufleteşti. Dar întotdeauna trebuie reţinut că ultimele, adică faptele văzute,
numai atunci au preţ, când slujesc exprimării celor dintâi, adică simţămintelor lăuntrice.
Astfel, toate faptele văzute ale cucerniciei: metaniile, rostirea de rugăciuni, mersul la biserică
şi altele vor fi într-adevăr bune numai atunci, când vor sluji exprimării evlaviei noastre
lăuntrice sau îndreptării evlavioase a minţii şi a inimii noastre către Dumnezeu, iar fără
aceasta din urmă, ele sunt de nimic. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre toate faptele
milostivirii, că ele numai atunci sunt într-adevăr bune, când exprimă sincera iubire frăţească
faţă de toţi, spre slava lui Dumnezeu, şi nu vreo ataşare faţă de unii, dorinţa de a poza, sau,
cum se spune astăzi adesea, o dorinţă de manifestare a umanismului; aceasta este păgânism în
haine creştine.
Acelaşi lucru trebuie să spunem şi despre toate celelalte fapte văzute: că adevărata lor
valoare este stabilită de dispoziţia lăuntrică... Căci altminteri se poate ca, de pildă, cu trupul să
fii în biserică, iar cu sufletul în rătăcire, cu limba să ierţi cu mărinimie, iar în inimă să
osândeşti, prin atitudinea corpului să arăţi preţuire, iar înlăuntrul tău să nutreşti dispreţ, cu
ochii, în aparenţă să nu te uiţi la feţele oamenilor, dar în suflet să te aprinzi de pofte trupeşti,
şi aşa mai departe.
Privite din afară, toate aceste fapte sunt bune, însă valoarea lor este anulată în faţa lui
Dumnezeu de simţămintele nutrite în suflet la săvârşirea lor. Ca urmare, ne putem întemeia
mântuirea pe dreptate numai atunci când putem fi încredinţaţi că toate simţămintele şi
dispoziţiile noastre sufleteşti sunt drepte şi pe placul lui Dumnezeu - şi asta nu numai pentru
un ceas-două, ci pentru toată viaţa şi fără întrerupere.
Aşadar, vino aici, cel ce vrei să-ţi întemeiezi mântuirea pe buna ta purtare, şi spune: în
spatele faptelor tale bune vădite, nu s-au strecurat niciodată simţăminte rele, care să le
murdărească?... Dacă nu (dar cine poate spune aceasta?), atunci linişteşte-te în dreptatea ta;
dar dacă s-au strecurat - aşa cum oricine trebuie să recunoască - atunci resemnează-te şi caută
o altă temelie pentru nădejdea mântuirii tale!