3.
Socrate și Iisus Hristos
„Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sîngelui, a trădării și a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină și demnă.
A lui Hristos, dimpotrivă, poartă – întreagă – pecetea tragediei, dezgustului și ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorb cuvintele în vreme ce el -imperturbabil și luminos – soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferentă de temnicier.
Părăsit și trădat de ai săi, Hristos se zvîrcolește pe cruce, chinuit de sete și acoperit de batjocuri.
Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, intre doi bandiți, pe un maidan. Socrate mulțumește zeilor ca scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?”
Deosebirea e totală între cele două morți, și tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreția ei, pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei, și mai ales nerealistă. Socrate – cu bună credință și izbîndind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestinglierit de scimăvii pînă în straturile cele mai de jos ale condiției umane”.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
|