[cezar_ioan]

Larchet, pp. 195-197:

Ideea că după moarte sufletul intră într-un fel de letargie, într-un somn, în care zace inert până la Învierea de obşte
a fost dezvoltată în Răsăritul ortodox de câţiva teologi marginali, mai ales sirieni, aparţinînd nestorianismului.
În Occident au înclinat spre ea o parte dintre protestanţi; Luther şi-a exprimat preferinţa pentru această teorie, iar anumite grupări protestante, printre care anabaptiştii, au şi adoptat-o.

E drept că Părinţii numesc uneori moartea somn, iar Biserica Ortodoxă spune despre Maica Domnului şi despre sfinţi că trecerea lor din această lume este "adormire", iar nu moarte.
Lămurire: Avem de-a face aici cu o exprimare simbolică, prin care "somnului morţii" i se opune "trezirea" Învierii; asemenea, că sufletul este acum în stare de repaus, dar nu ca unul mort ci, odihnindu-se dinspre lucrările sale lumeşti, nu e lipsit dincolo de o altă lucrare.

Aflăm la Părinţi anumite precizări cât priveşte faptul că sufletul îşi păstrează în lumea de dincolo capacităţile şi energiile sale.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "sufletul celui adormit doarme şi el, însă sufletul celui mort nu-i mort şi el, ci se trezeşte."
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, combătînd teoria adormirii sufletului, aduce un argument de natură morală: "dacă moartea ar duce la nesimţire, ea ar fi un avantaj pentru cei care au făcut multe rele."
Sfântul Ioan Casian precizează că: "sufletele celor morţi nu numai că nu sunt fără simţire, dar au simţăminte: nădejde şi tristeţe, bucurie şi teamă".
Sfântul Nichita Sinaitul: "Ducîndu-se la Dumnezeu, sufletul are ca ale sale cunoaşterea fiinţelor, vorbirea lăuntrică sau gândirea, simţirea intelectuală şi îndeosebi aducerea-aminte. Dar celelalte lucrări ale sale încetează, după cum încetează şi lucrările trupului."

La marele teolog ortodox Iustin Popovici aflăm că: "... pentru a-şi continua cu toată fiinţa lor viaţa în lumea de dincolo, sufletele dispun de întreaga lor personalitate şi conştiinţă de sine. Un bun exemplu aflăm în parabola Mântuitorului despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, unde vedem că sufletul bogatului poate să vadă şi să recunaoscă persoane, simte chinurile şi arsura focului, îşi aminteşte de fraţii rămaşi în viaţă şi se îngrijorează pentru soarta lor şi judecata ce-i aşteaptă. Apostolul Petru spune că Hristos "a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare" (1 Pt. 3, 19) - adică sufletelor celor morţi -, ceea ce arată că ele sunt conştiente, în stare să raţioneze, libere şi capabile să primească propovăduirea Lui sau de a o respinge."

Sufletul se înalţă acum la o înţelegere mai fină şi mai cuprinzătoare, iar dezmărginirea lumii de dincolo îi oferă posibilităţi infinit mai bogate şi nemaivăzute de manifestare.
Aşa cum spune Părintele Serghie Bulgakov, "căzînd cortina trupului", "simţurile (sufletului) sunt desferecate şi experienţa lui se îmbogăţeşte".