[Mihailc]

Ai dreptate, astea sunt genul de probleme teoretice care blochează accesul spre lucrarea credinței, dacă ne condiționăm adeziunea mentală la ideea de Dumnezeu de răspunsuri satisfăcătoare la dilemele scandaloase ale lumii în care trăim și ale lumii dintotdeauna. Și îți înțeleg dezamăgirea că n-ai găsit un dumnezeu croit după chipul și asemănarea unui om cumsecade ce veghează somnolent ca toate treburile din ogradă să decurgă după ”regulament”.

E ușor de observat viciul mentalitar al dezamăgirilor de tipul acesta. Vorbim aici de gândirea cosmică, prizonieră instinctelor, aia de care dorește Domnul să ne izbăvim pentru a pregusta taina Împărăției încă din lumea aceasta. Gândirea colonizată de instinctul de conservare nu va primi niciodată un răspuns convenabil la problema răului contextual, oricâte argumente logice am convoca să explicăm situații existențiale concrete în care sunt implicate un număr mare de imponderabile. Instinctul amintit știe una și bună: prioritatea numărul unu este supraviețuirea ipostasului biologic.
Dacă mentalitatea cosmică marcată de determinisme biopsihice nu poate să priceapă rațiunile transcendentale, asta nu înseamnă că aceste rațiuni nu există. Limitele noastre cognitive n-au nicio treabă cu conținutul inepuizabil al Existentului. Sunt limitele noastre și doar ale noastre, nu și ale lumii. Pentru a face pași spre un alt nivel de înțelegere, avem nevoie de o schimbare a gândirii, adică de metanoia, procesul nesfârșit de pregătire a minții de a recepta tainele dumnezeiești, rațiunile mai presus de fire ale Proniei. Ca să nu mă lungesc prea mult, îți spun doar atât: n-ai să înțelegi mai nimic dacă nu ajungi să fi parte din organismul duhovnicesc în care metanoia se naște și crește indeterminat, adică din Biserică. Restul e pălăvrăgeală teoretică pe martinela unui teritoriu față de care suntem străini și gură-cască.