[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de joshoo

Cum pot fii sigur ca biblia este adevarata?

Aşa cum puteţi fi şti despre orice carte că este adevărată sau nu:
1) faptul că în unele cărţi citim lucruri adevărate ne arată că este vorba despre "cărţi adevărate". Un mare număr de profeţii din Vechiul Testament s-au adeverit, în mod deosebit prin venirea lui Cristos, prin urmare este vorba de o carte adevărată.
2) oameni înţelepţi, în care avem multă încredere, ne spun despre anumite cărţi că sunt adevărate. De exemplu, dacă profesorul meu de franceză îmi spune că Larousse este un dicţionar bun, eu am încredere în Larousse fiindcă am încredere în profesorul meu de franceză. Tot aşa e şi în cazul Bibliei, cu atât mai mult cu cât mulţi oameni au suferit şi au murit în mod liber, apărând ceea ce scrie acolo.

Cum poate avea Dumnezeu un fiu?

Răspunsul la această întrebare este considerabil mai greu de dat decât la prima. Dificultatea răspunsului vine din faptul că, într-o anumită măsură, expresia "Fiul lui Dumnezeu" este o figură de stil. Dacă A Doua Persoană a Unicului Dumnezeu nu S-ar fi întrupat, probabil că această expresie nici nu ar fi fost folosită, ci mai corect poate ar fi fost să spunem "Dedublarea lui Dumnezeu". Acelaşi lucru se poate spune şi despre Prima Persoană. Probabil că I-am fi spus "Dumnezeu Cauzatorul" sau ceva de genul acesta. Evident, Dumnezeu Tatăl nu L-a "născut" pe Fiul în preeternitate în felul în care părinţii mei m-au născut pe mine (trecem peste faptul că noi, taţii, propriu-zis nici nu naştem, acesta fiind un atribut matern). Dar, fiindcă bogăţia limbii omeneşti e limitată şi nu poate cuprinde bogăţia revelaţiei dumnezeieşti, Părinţii au pus mereu accentul pe "naştere" versus "creare" sau "facere", ca să arate consubstanţialitatea dintre Prima Persoană şi A Doua Persoană. Numai în acest sens, al consubstanţialităţii, putem vorbi de o naştere, deci de un Tată şi un Fiu aşa cum eu sunt consubstanţial cu tatăl meu (adică: am aceeaşi natură umană), pe câtă vreme ceva făcut (sau creat) de taică-meu nu este consubstanţial lui.

Toate consideraţiile de mai sus sunt valabile în ipoteza în care El nu S-ar fi întrupat. Da, dar El S-a întrupat. De atunci, putem vorbi de "naştere" şi de "Fiul lui Dumnezeu" într-un sens mult mai propriu. De atunci, nu mai e o figură de stil.

Să mai observăm că, adesea, sintagma "Fiul lui DUmnezeu" este menţionată în contrast cu cea de "Fiul Omului". Orice om este "Fiul Omului", deşi când auzim această sintagmă primul care ne vine în gând este Adam. E ciudat, el fiind singurul plămădit. Dar aceasta ne arată că în Întrupare (Încarnare) are loc marea sinteză: Isus este, în acelaşi timp, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Este noul Adam. Nu întâmplător (nimic nu e întâmplător în desfăşurarea acelor evenimente), El a fost răstignit chiar pe Muntele Căpăţânii. Acel craniu înfăţişat uneori la baza crucii este craniul lui Adam. Crucea care se înalţă este a Noului Adam. Iar prin aceasta noi toţi, Fii Omului, devenim Fii lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Cristos, nu prin naştere, ci prin adopţie. Adică, deşi ne păstrăm natura umană (El este singurul născut, "Unigenitus"), suntem chemaţi la îndumnezeire şi la moştenirea pământului.

Sper sa nu coniderati intrebarile mele prea stupide

Nu, nu sunt de loc stupide. Ce e drept, sugerează o etapă mai de început a înţelegerii credinţei, sunt oarecum întrebări de copil. Sunt atâtea de aflat şi, dacă veţi avea pe de o parte spirit cercetător, iar pe de alta spirit de submisiune faţă de Dumnezeiasca Învăţătură, le veţi afla.

În Cristos,
M.D.