În prealabil postat de glykys
Imi aduc aminte de o pilda foarte frumoasa care ar trebui sa ne dea de gandit: un ucenic era tare nemultumit de ceea ce se intampla in lume, prea multa rautate, prea multa minciuna, neoranduiala si simtea ca el este capabil sa schimbe acest mers al lucrurilor ... Ajuns la duhovnic, la intrebarea ce ar putea face pentru a contribui la salvarea omenirii, acesta ii taie inflacararea, spunandu-i ca cel mai bun lucru este sa inchida usa chiliei incetisor, fara a face zgomot si fara a deranja pe cineva. Indemn la smerenie, la contamplare?
Mi se pare insa ca, pentru noi, mirenii, pilda aceasta vorbeste despre importanta lucrurilor mici care stau in puterea omului, acelea pe care le poate darui oricine si pe care le socotim adesea nevrednice: un zambet, o vorba de incurajare, o rugaciune scurta pentru omul aflat in nevoie, o strangere de mana, o farfurie de mancare unui om lipsit, un fir de floare... In goana dupa lucrurile mari, am uitat sa pretuim, sa primim si sa oferim lucrurile simple. In drumul nostru prin viata, suntem pusi in multe conjuncturi care ne dovedesc neputinta: vedem fel si fel de grozavii, oameni bolnavi, oameni schingiuiti, ne mahnim ca nu avem mijloacele materiale si sufletesti pentru a-i ajuta, in timp ce aceia despre care socotim ca ar putea-o face, stau deoparte. Si atunci ne departam, socotind ca nu avem nimic de oferit celuilalt, ca nu ne pliem pe nevoile lui. Oare?! Si astfel ne privam pe noi insine si pe altii de daruirea unei mici bucurii, pe care fie nu stim sa o pretuim, fie ne e teama sa nu fie pretuita de celalalt.
Va urma.
|