- Lipsa copiilor în familie este o încercare, o pedeapsă, o cruce de dus? Dacă o familie nu are copii, cum să se refere la acest lucru ambii soţi?

- Faţă de acest lucru ar trebui să ne raportăm întotdeauna cu recunoştinţă, ca fiind voia lui Dumnezeu. Dar trebuie de amintit aici faptul că, de foarte multe ori, cauza infertilităţii, în dorinţa evidentă de a avea copii, se poate ascunde chiar în personalitatea omului însuşi. Şi acest lucru trebuie spus, căci sunt lucruri ce pot fi reparate. Iată unul din cazurile pe care le cunosc ca preot. Într-o familie bună, în care soţii se iubeau foarte mult, toate sarcinile se încheiau cu avorturi spontane. Era o familie foarte bună, cu venituri bune. Au mers la o clinică elveţiană, la cei mai buni medici, la psihologi – totul a fost inutil. După cum s-a văzut, motivul nu a fost medical, ci psihologic şi spiritual. Ideea este că, după cum ştiţi, stările spirituale şi psihice se reflectă în manifestările fizice, somatice. Dacă o persoană este nervoasă, o doare inima sau îi creşte tensiunea arterială. Şi aici, la fel. Dacă o femeie nu-şi iubeşte soţul, ascunzând acest lucru chiar de ea însăşi, nu vrea copii şi, inconştient, îi este frică de copii sau, în general, simte o frică, toată natura ei feminină se comprimă, ca vasele la tensiunea nervoasă. Şi, dacă din punct de vedere medical femeia este bine, totuşi, ea nu poate concepe. Organismul poate „ascultă” de comanda ei din subconştient. În cazul de care vorbesc, a fost teama de a fi inconsecventă în faţa soţului ei. Îi era teamă că nu va putea suporta, nu va educa bine copilul, ar putea face greşeli… Această teamă a generat perturbări grave fiziologice în corpul ei şi ea pierdea sarcinile tot timpul. Dar în alte cazuri pot exista alte motive. Cuplul nu vrea să recunoască că are astfel de probleme. Se întâmplă des acest lucru. Soţii joacă rolul unei familii decente, pioase, nedorind să recunoască faptul că au probleme grave personale şi spirituale. Pot fi şi alte cauze: boală, ereditate, traume, munci grele, mediu. Motive sunt multe. La baza tuturor este păcatul omului, dar nu întotdeauna un păcat personal sau de familie, de multe ori, este păcatul nostru, al tuturor, al omenirii.

[...]

- Poate că oamenii vor doar să epuizeze toate posibilităţile?

- Nu trebuie să-ţi doreşti copii cu orice preţ. Dacă soţii doresc copii cu orice chip, acest lucru e o chestiune patologică, din punctul de vedere al unui psiholog. Această abatere a unei persoane, a unui individ, e deja şi păcat, şi patimă. Tocmai pentru faptul că copiii nu sunt deloc sensul căsătoriei şi sensul vieţii umane. Sensul vieţii umane este omul însuşi, sufletul său nemuritor. Din păcate, de prea multe ori, soţii vor „copii” ca să reducă breşa din relaţiile lor conjugale. Doresc ca prin naşterea de copii să-şi rezolve o problemă a căsniciei lor. Dar acest lucru nu trebuie făcut niciodată. În cazul în care soţii nu se iubesc unul pe altul, nu au pace, nu pot fi prieteni, nu sunt în măsură să-şi regleze relaţiile, naşterea de copii nu le adaugă nimic, dimpotrivă le poate complica relaţia, înstrăinându-i unii de alţii. Cand se naşte un copil, soţia se îndreaptă complet spre el. Soţul începe să fie gelos. Există încă un motiv pentru un alt conflict. Copiii, în general, nu sunt o cale de a rezolva problemele de familie. Foarte adesea, femeile sunt în stare să meargă până la a naşte copii în afara căsătoriei şi până la fertilizarea in vitro, pentru că vor să se împlinească, să se realizeze ca mame. Este o minciună şi o înşelăciune, deoarece ele încearcă, prin naştere, să-şi rezolve golul şi eşecul lor interior. Acest lucru nu se poate face. În general, copilul nu este o jucărie, căci el nu se naşte pentru noi. Copiii nu sunt un lucru oarecare, care „se fac”, se procură, ca o maşină, ca o vilă. Copiii nu „se fac” pur şi simplu, pe ei poţi doar să-i primeşti, să-i întâlneşti. Naşterea propriului tău copil este o întâlnire cu o nouă personalitate, şi nu re-producerea ta proprie. Când eu mă uit la fiica mea sau la fiul meu nou-născut, mă întâlnesc cu un om nou. Seamănă cu mine, vorbeşte ca mine, face aceleaşi prostii şi păcate. Dar este altul. Când copiii cresc şi pleacă din casa părintească, soţii se întâlnesc adesea parcă pentru prima dată, după 20-30 de ani. Şi începe un nou conflict. Se pare că ei au pierdut dragostea unul faţă de altul, se ceartă, au acumulat o mulţime de nemulţumiri şi probleme unul faţă de celălalt. Dar acesta este cel mai minunat timp al căsniciei! Căsătoria la maturitate ar trebui să includă sensibilitate, grijă, îndatoriri, prietenie, dar şi asceză, şi intimitate spirituală. Este perioada de aur pentru soţi. Mai mult, tot atunci pot apărea şi nepoţii. Iar nepoţii sunt total altceva decât copiii. Nepoţii sunt o bucurie fără responsabilitate şi fără teamă.

- După multe încercări de a avea propriii copii, multe cupluri adesea decid să adopte. Poate fi o cale de ieşire din situaţie?

- Adopţia nu rezolvă problema principală. Dacă soţii vor să adopte un copil doar ca să aibă copii cu orice preţ – este o patimă. Sarcina noastră pastorală constă în a-i opri pe astfel de soţi, să le spunem că nu există decât un singur motiv de a adopta copii – excesul de iubire. Spiritual, problema pastorală constă în a lămuri de ce soţii doresc să adopte copii. Se spune adesea, iată, copiii din casele de copii suferă, au nevoie de ajutor. Ori de câte ori asemenea părinţi spun ca vor sa salveze copiii de la orfelinat, fără rude şi înfometaţi, ca psiholog şi ca preot, mă îngrijorez, pentru că în spatele acestor cuvinte frumoase, de cele mai multe ori, stau patimi umane, printre care principala ar fi nemulţumirea faţă de viaţa lui personală. Copiii au nevoie de ajutor, dar nu astfel. Deoarece adopţia poate fi şi o chestiune controversată. Înţelegeţi, fiecare persoană are părinţii biologici. Ei sunt şi părinţi ontologici. Existenţa lor se bazează pe faptul că toţi avem o mamă şi un tată. Şi fiecare om are nevoie de o mamă şi un tată, la fel cum are nevoie de credinţa în Dumnezeu, de cerul de deasupra capului, de spaţiul unde locuieşte.

Eu slujesc într-o şcoală-internat, unde sunt o mulţime de aşa-numiţi copii abandonaţi. Mărturisesc tuturor experienţa mea îndelungată că toţi copiii, mai mult sau mai puţin conştienţi de sine sunt în căutarea părinţilor lor adevăraţi. Obişnuiam să gândesc: de ce le trebuie lor asta? Nu mai au nevoie să se întâlnească cu părinţii lor adevăraţi, căci nu-i vor ierta, îi vor învinui şi aşa mai departe. Dar nu. Aceşti copii au nevoie de ei. Fiecare persoană trebuie să ştie că el are o mamă şi un tată. Poate doar pentru a coresponda cu ei sau doar să le cunoască numele. O fată şi-a căutat o lungă perioadă de timp mama şi spunea: n-o voi ierta niciodată pentru că m-a părăsit. Câtă încăpăţânare, Doamne! A găsit-o, s-a întâlnit cu ea şi s-a întors înapoi la internat. Acum e liniştită. Nu vrea să stea cu mama, dar a văzut-o pe aceasta şi a iertat-o. Ştie că are o mama, care e la fel ca oricine altcineva. Când cuplurile adoptă copii străini, ei doresc adesea să le înlocuiască părinţii lor naturali. Dar acest lucru nu trebuie făcut. Când copiii cresc, luându-i pe părinţii lor adoptivi drept adevăraţi, li se dezvoltă anumite probleme personale secrete. Ei nu ştiu şi nu pot cunoaşte originile acestor probleme, care le pot determina întreaga lor viaţă din viitor.

Iar când oamenii adoptă copii doar ca să le ofere posibilităţi mai bune decât într-un orfelinat sau o instituţie, mai degrabă decât să le înlocuiască părinţii, aceasta este o situaţie sănătoasă. Cred că mergem spre aceea ca statul şi societatea să ia o atitudine serioasă faţă de adopţie sub formă de şcoli specializate. Dar şcoala nu ar trebui să înveţe să dădăcească, ea trebuie să fie şi o şcoală psihologică. Mai întâi de toate, trebuie să găsim fundamentul spiritual – de ce oamenii o fac, ce fel de oameni sunt, dacă înţeleg ei ce înseamnă familie, căsătorie, relaţia copil-părinte. Trebuie să-i oprim pe oamenii care aleg să adopte copii, că „au avut copii”. Dar sunt şi alte situaţii, când adopţia s-a dovedit o pură întâmplare. Au murit rudele, cineva i-a adus şi atunci, desigur, trebuie să-i iei. Dar asta este cu totul altceva – este pronie cerească.