Citat:
În prealabil postat de adam000
Poti te rog sa precizezi, sursa exacta dpdv dogmatic (canoane, etc) care restrictioneaza reprezentarile zoomorfe si de asemenea sa precizezi exact despre ce reprezentari zoomorfe este vorba (pt ca se pot referi la reprezentari diferite, unele fiind intradevar in mod expres restrictionate, insa altele?... )?
CINE anume restrictioneaza reprezentarile zoomorfe (cu referire la fiecare reprezentare in parte)? Ce canoane?
Intreb in dorinta de a intelege de ce a disparut din iconografie (daca este vorba de vreun canon care limiteaza dpdv dogmatic, sau daca este vorba doar de vreun curent/tendinta a practicii fara vreo motivatie canonica) de exemplu simbolul pasarii Phoenix, legat de o discutie de pe un alt topic |
Cred că înainte de a schița o explicație, trebuie să lămurim un pic ce înseamnă canon în general și canon iconografic în particular, întrucât poate că mulți își imaginează că Biserica a instituit un fel de inchiziție a artei prin născocirea de reguli scrise pe care iconarii trebuie obligatoriu să le respecte sub amenințarea anatemei. Dacă s-ar fi întâmplat așa, probabil că nu exista haosul iconografic din ziua de azi, dar nu l-am fi avut, cu siguranță, nici pe Rubliov.
Canonul a reprezentat întotdeauna în Biserică o regulă nescrisă, o rânduială mai bine zis, la care clerul și credincioșii consimțeau liber, în virtutea ascultării întru dragoste și a participării la comuniunea euharistică în sens lărgit. În primul mileniu viața liturgică era flexibilă, dinamică și respira un aer sănătos de libertate duhovnicească. Canonul era un fel de echivalent al bunului simț, era garantat de autoritatea harismatică a păstorilor și ținea cont de multiplele particularități ale comunităților ecleziale.
Dar încă de timpuriu au apărut în biserici tot felul de derive și abuzuri de libertate din ce în ce mai dificil de gestionat, care au obligat Biserica să codifice textual canonul, transformându-l în lege scrisă și referențială pentru toată lumea.
Iconarii au avut parte multă vreme de un climat de libertate în exercitarea vocației lor, dar pe măsură ce Biserica, presată de amenințarea ereziilor, își codifica credința într-un corpus dogmatic, icoana a devenit tot mai intensivă în dimensiunea ei doctrinară, punând mare accent pe precizie tematică și disciplină morfologică, păstrându-și în același timp libertatea în explorarea tezaurului inepuizabil al Tradiției. Când cultul icoanelor a atins un anumit prag critic, restricționarea unor simboluri împrumutate din arta păgână s-a impus de la sine. În felul acesta au dispărut din compozițiile iconice reprezentările zoomorfe ca simboluri, prin accentuarea caracteristicilor ipostatice, fiindcă credinciosul care se închină la o icoană trebuie ferit până și de aluzia la zoolatrie sau alte ambiguități vizuale idolatre.
Una din puținele referințe canonice cu valabilitate paneclezială destinată iconarilor a fost faimosul canon 82 al Sinodului Quinisext care a marcat abandonarea noțiunii de simbol în sens antic, precreștin, și trecerea definitivă în hipersimbolul creștin, adică în tipul care găzduiește energetic prototipul:
"Pe anumite picturi se află mielul pe care Înaintemergătorul îl arată cu degetul; acest miel a fost pus acolo ca model al harului, prefigurând - prin mijlocirea Legii - adevăratul Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur că onorăm figurile și umbrele ca pe niște simboluri și închipuiri ale Bisericii, dar preferăm harul și adevărul, primind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm deci ca de acum înainte plinirea aceasta să fie tuturor vădită prin picturi, astfel încât în locul mielului din vechime să fie reprezentat - după firea Sa omenească - Cel ce a ridicat păcatele lumii, Hristos Dumnezeul nostru. Așa înțelegem mărirea smereniei lui Dumnezeu-Cuvântul și ajungem sa-I pomenim locuirea în trup, patima, moartea Lui mântuitoare și, de aici, izbăvirea pe care a dăruit-o lumii"
Influența acestui canon a fost uriașă în iconografie, ca un fel de katarsis necesar care a schimbat la față toată tradiția de după el.