[Mihailc]

În prealabil postat de adam000

Da, despre acest canon stiam si eu (nu stiam daca este unicul, daca s-a mai facut vreo referire expresa de interdictie referitor la vreo alta reprezentare zoomorfa - asta intrebam).
Este de bun simt ca Hristos sa fie reprezentat ca om, caci s-a intrupat ca om.
Dar cum reprezinti vizual notiuni mai abstracte, gen nemurirea, viata de veci? Si care este ratiunea pt care a disparut pasarea Phoenix din iconografia crestina?

M-am străduit, cât am putut, să arăt pe scurt în postarea anterioară ce însemna canonul în primul mileniu creştin şi cum se raportau clericii şi credincioşii la aceste reguli desprinse din experienţa duhovnicească comună. Îmi dau seama din nou că e aproape imposibil să explici lucrurile astea în contextul atitudinii contemporane faţă de predania Bisericii, văzută mai mult ca un cadru securizant de reguli juridice cu pretenţie de infailibilitate, în măsură să ofere creştinului siguranţa obiectivă a amplasării lui corecte în perimetrul dreptei credinţe.
Canonul, sau dreptarul iconografic, s-a transmis predominant pe cale orală prin intermediul relaţiei maestru - ucenic, care funcţiona pe modelul raportului părinte duhovnicesc - fiu duhovnicesc. Asta însemna că maestrul iconograf avea prerogative aproape sacramentale în transmiterea dreaptă/corectă a Tradiţiei către ucenici, precum duhovnicul reprezintă Biserica în intimitatea relaţiei cu fiul duhovnicesc. Funcţionarea extrem de eficientă a acestui mod de trasmitere a artei şi teologiei icoanei s-a reflectat în numărul mic de canoane sinodale "disciplinare" adresate iconarilor. Asta este o dovadă în plus că Biserica n-a legiferat niciodată să se afle în treabă, fiindcă regula apare atunci când dragostea şi libertatea sunt subminate grav de păcat şi de primejdia căderii în comă duhovnicească.

Cred că am fost destul de limpede şi cu explicaţia evacuării simbolurilor zoomorfe moştenite din cultura păgână. Argumentul principal l-am mai amintit şi pe alt topic, unde a fost ignorat în totalitate. Ca să economisesc timp redau textul acela şi aici:

De ce venerarea icoanelor nu este idolatrie? Pentru că icoana este un dispozitiv teologic ce impune privirii o asceză strictă asupra vizibilului duhovnicesc. Strictă, dar nu rigidă, fiindcă Domnul iubeşte creativitatea omului ascultător de Biserică şi cât mai liber de pretenţiile propriului ego, pe de-o parte, dar şi de interferenţele imaginarului demonic, pe de altă parte.
Prin urmare, nu numai că icoana nu poate fi suspectată de idolatrie, dar prin chiar esenţa şi profunzimea ei este cea mai antiidolatră formă de expresie artistică, încadrată perfect în străduinţa Bisericii, de la Cinzecime încoace, de a dezidolatriza cosmosul şi sufletul omului, pentru face posibilă relaţia liberă, în Duh şi Adevăr, a Creatorului cu creaţia prin mijlocirea umanului îndumnezeit prin har.

Deci icoana este asceză a privirii sau privire îmbisericită. De aici poţi să deduci singur că ea nu speculează, nu abstractizează, nu conceptualizează ci arată Adevărul în perspectivă eshatologică. Iar viaţa veşnică, nemurirea sunt prezente plenar în modul reprezentării, în morfologiile ei teandrice (urâte pentru unii, din câte am văzut). Prin urmare, icoana face vizibil transcendentul şi ipostasul îndumnezeit atâta cât poate ochiul omenesc neînviat să suporte. Restul este taină nesfârşită, rezervată vârstei spirituale a vederii faţă către faţă (1 Corinteni 13:12)