Cuviosul Efrem Sirul – S-a născut în anul 306 în cetatea Nisibe din Mesopotamia, aflată sub conducere romană. Efrem a crescut într-o familie cu părinți păgâni, tatăl său fiind preot al zeiței Abizal. Învățătura creștină el o va primi prin intermediul Sfântului Iacov, binecunoscutul episcop de Nisibe, care l-a și botezat la vârsta de 18 ani. Începând cu acest moment, Efrem devine apropiatul ierarhului provinciei, pe care l-a ajutat să reînnoiască moralitatea decăzută a cetățenilor acelor locuri. Unul dintre biografii săi povestește cum, la un moment dat, el a reușit să alunge trupele persane, care staționau în Nisibe, doar cu rugăciunea sa. Un nor de muște și țânțari s-a abătut asupra trupelor lui Sapor al II-lea, regele Persiei, silindu-le să părăsească provincia. Aventuroasa campanie a împăratului bizantin Iulian Apostatul, care pentru un timp amenința Persia, s-a sfârșit, precum se știe, cu un dezastru, iar succesorul său, Jovianus, a fost fericit să scape de la masacru ceea ce mai rămăsese din măreața armată pe care predecesorul său o condusese de-a lungul Eufratului. Roma pierduse provinciile răsăritene cucerite la sfârșitul secolului al III-lea. Printre orașele retrocedate Persiei era și Nisibe. Pentru a scăpa de cruda persecuție care bântuia pe atunci Persia, mare parte din populația creștină a abandonat Nisibe. Efrem a mers, cu conaționalii săi, și s-a așezat mai întâi la Beit-Garbaya, apoi la Amid și, în final, la Edessa, unde a petrecut 10 ani de viață ca monah, cunoscut prin traiul său ascetic. Cu toate acestea, s-a arătat interesat de de cele care priveau populația Edessei. Cronicarii mai vechi spun că ar fi fost diacon, pentru că putea predica în public. Pe vremea aceea, cel puțin 10 secte activau în Edessa, iar Efrem s-a luptat cu ele, mai ales cu discipolii vestitului filosof Bardesanes. Acestei perioade îi aparțin aproape toate lucrările sale, în afară de poemele compuse la Nisibe, restul scrierilor, predici, imne, tratate exegetice datează din timpul șederii sale la Edessa. Este foarte probabil ca el să fi fost unul dintre fondatorii școlii persane de teologie, numită așa pentru că primii ei studenți și profesori erau creștini persani refugiați din 363. La moartea Sfântului Efrem, acesta a fost îngropat fără pompă, în cimitirul unde erau înhumați străinii.
Iata un
cuvant de folos al Sfantului Eferem Sirul , pe care azi il praznuim , despre rugaciune . Multumesc totodata prietenei noastre
Mirela , pentru frumoasa sa initiativa avuta pe acest forum
ORTODOX :
"Fericit lucru, cu adevărat este a nu păcătui. Iar dacă vreunii vor păcătui, să nu deznădăjduiască, ci să plângă pentru cele întru care au păcătuit, ca prin plâns iarăși să dobândească fericirea. Bun lucru este, deci, totdeauna a ne ruga și a nu ne îngreuna, rugându-ne a nu slăbi, după cum a zis și Domnul și apoi Apostolul: „Neîncetat rugați-vă", adică și ziua, și noaptea, și în tot ceasul.
Și aceasta nu numai când intri în biserică, iar în celelalte ceasuri să fii fără de grijă.
Ci, ori de lucrezi, ori de dormi, ori de călătorești, ori de mănânci, ori de bei, ori de bolești, să nu-ți încetezi rugăciunea, că nu știi când va veni Cel ce va cere de la tine sufletul tău. Să nu aștepți duminica sau o sărbătoare, sau un anume loc, ci precum a zis prorocul David, să te rogi „în tot locul stăpânirii Lui".
Deci, ori de ești în biserică, ori în casa ta, ori la țarină, ori de paști vitele, ori de construiești clădiri, ori la ospețe te afli de rugăciune să nu te depărtezi.
Atunci când poți, pleacă-ți genunchii, iar de nu poți, roagă-te cu mintea și seara, și dimineața, și la amiază. Dacă rugăciunea ta va merge înaintea muncii și atunci când te scoli din pat, mișcările tale cele dintâi se vor face prin rugăciune, atunci nici păcatul nu află intrare în sufletul tău.
Rugăciunea este păzitoare a întregii înțelepciuni, pedepsire a mâniei, umilire a îngâmfării, curățire a pomenirii de rău, surpare a invidiei, îndreptare a păgânătății. Rugăciunea este puterea trupurilor, ocârmuirea casei, buna așezare a cetății, tărie a împărăției, biruință în războaie, întemeiere a păcii. Rugăciunea este pecete a fecioriei, credință a nunții, armă a călă*torilor, păzitoarea a celor ce dorm, îndrăzneala a celor ce priveghează, bună aducere de roade a pluga*rilor, scăpare a corăbierilor.
Rugăciunea este ajutătoare a celor ce se judecă, slobozire a celor legați, inimă bună pentru cei întristați, dulceață a celor ce se bucură, mângâiere a celor ce plâng, praznic al celor ce nasc, cunună a celor căsăto*riți, îngropare a celor ce mor. Rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu, întocmai cinstire cu îngerii, sporire a bunătăților, abatere de la răutăți, îndreptare a păcatelor."