Citat:
În prealabil postat de Alex89
Pruncul nu are intr-adevar nici o vina. S-a nascut in frig si foame, cum se intampla cu milioane de copii, indiferent de virtutea mamelor. Aici nu este pedeapsa divina, ci consecintele firesti ale unei fapte necugetate a mamei.
Sa zicem ca femeia se inchina la Zeus si Dumnezeu, gelos, ii imbolnaveste de moarte copilul. Asta este un exemplu mai aplicat pe a doua porunca, si genul asta de pedeapsa mi se pare nedreapta.
|
Ne batem prea mult capul cu Vechiul Testament, și asta din pricină că îl ignorăm pe Noul, în care Hristos ne-a arătat adevăratul chip al Tatălui. La întrebarea lui Filip, El a răspuns:
Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine. A-L cunoaște pe Tatăl din VT este o modalitate indirectă, trecută prin filtrele a multe generații de oameni. Cu totul altceva este a-L cunoaște prin intermediul Fiului Său.
E un Tată iubitor și milostiv, care, din dragoste pentru toți oamenii, Îl trimite pe Fiul Său ca jertfă, să-i scape de moartea veșnică. E Tatăl care iese în întâmpinarea fiului risipitor, iertându-i păcatele chiar înainte ca acesta să apuce să le mărturisească, doar pentru că s-a întors acasă.
E un Dumnezeu care îi vindecă pe copii la rugămintea părinților și care se îndură mai mult decât pedepsește (și în VT îndurarea Lui se întindea pe mai multe generații decât pedeapsa). Iar când pedepsește o face pedagogic, tot spre mântuirea celui pedepsit.
Dacă înainte de Hristos omenirea era sub Lege - care era menită îndreptării și, oricât de aspră ne pare nouă astăzi, era mai bună decât modul de viață pe care îl instituiau societățile care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu - după învierea Sa și după ce S-a pogorât Duhul Sfânt, trăim în har, prin care cunoaștem mila și mângâierea lui Dumnezeu.
Pedeapsa poate fi înțelească acum ca o consecință a depărtării de harul lui Dumnezeu, care se petrece când păcătuim ș persistăm în păcat. Atunci ne îmbolnăvim, suferim, iar păcatele noastre afectează și familia, copiii, în diverse moduri: fie că îi concepem, îi naștem ori îi creștem în această stare lipsită de har.
Revenind la VT, trebuie să înțelegem că Dumnezeu se adresează omului pe ''limba'' pe care acesta o pricepe. Omul e cel care gândește în termenii geloziei, însă pentru Dumnezeu aceasta înseamnă altceva, care în zilele noastre s-ar traduce altfel, după cum în zilele generaților următoare iarăși altfel s-ar înțelege.
Ca să înțelegem limba lui Dumnezeu, însă, trebuie să parcurgem un drum ce nu are sfârșit, pentru că se înaintează necontenit pe el. Pentru asta trebuie să începem să Îl cunoaștem pe El, curățindu-ne, luminându-ne, deschizându-ne inimile pentru lucrarea Sa în noi.
Vorbind și gândind despre El este cu totul altceva decât a vorbi cu El. Iar vorbind cu El (în rugăciune, se înțelege), trebuie să și tăcem, și abia atunci vom putea auzi ''glasul'' Lui în inima noastră. Încă o dată, nu în cuvinte omenești, ci într-un mod tainic, pe care numai rugătorii îl cunosc și au încercat să ni-l facă și nouă cunoscut.