[adam000]

...continuare...

O Euharistie şi un episcop în fiecare Biserică

Identificarea adunării euharistice cu Biserica lui Dumnezeu a avut drept consecinţă imediată păstrarea unei singure Euharistii în fiecare Biserică sub conducerea episcopului. Aceasta se vede foarte clar mai întâi în epistolele Sfântului Ignatie care scrie: „Străduiţi-vă să aveţi o singură Euharistie. Căci una este carnea Domnului nostru Iisus Hristos, şi un potir întru unirea sângelui Lui; un jertfelnic după cum şi un episcop împreună cu prezbiteriul şi cu diaconii”. Din acest loc se vede cu cea mai mare evidenţă că pentru Ignatie unitatea în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop presupunea o singură adunare euharistică, un jertfelnic şi un episcop în fiecare Biserică.

În acest caz trebuie să răspundem la două întrebări: 1) În caz că, aşa cum am văzut, fiecare „κατ’ οίκον εκκλησία” din timpurile apostolice însemna adunarea pentru săvârşirea Euharistiei, nu existau în fiecare cetate mai mult decât o astfel de biserică în casa (cuiva) şi prin urmare mai mult de o adunare euharistică? şi 2) Ce a însemnat pentru credincioşii de la ţară faptul că singura adunare euharistică în fiecare biserică era în principiu cea prezidată de episcop, cum susţine Ignatie?

Pentru a răspunde la prima întrebare vom prezenta cele ce reies din analiza capitolului 16 al epistolei către Romani. Aici Ap. Pavel transmite salutări diferitelor grupuri şi familii din Roma. Este însă interesant şi demn de notat faptul că deşi Sf. Pavel se referă la un mare număr de astfel de grupuri, doar pe una singură, formată din Priscila şi Acvila, o aminteşte cu denumirea „κατ’ οίκον εκκλησία” (şi Biserica din casa lor). Toate celelalte grupuri sau nu sunt descrise deloc sau sunt numite cu apelativele de fraţi sau sfinţi, nume comune tuturor creştinilor. Acest detaliu ne impune să ne întrebăm de ce Sf. Pavel întrebuinţează apelaţia „κατ’ οίκον εκκλησία” doar pentru una din aceste grupe. Răspunsul este că nicăieri în izvoare nu găsim mai multe de o „κατ’ οίκον εκκλησία” în aceeaşi cetate. În Roma avem pe Priscila şi Acvila cu biserica din casa lor (κατ’ οίκον εκκλησία), distinctă în mijlocul altor grupuri şi familii, din care nici una nu e descrisă ca Biserică. De asemenea în Colose exista Biserica din casa lui Filimon, în timp ce Pavel era captiv la Roma (Filim. 2), în Laodiceea cea din casa lui Nimfa (Col. 4,15), în Corint cea din casa lui Acvila şi a Priscilei, pe timpul cât ei s-au aflat acolo (I Cor. 16,19). În Romani 16,23 Gaius este numit „gazda mea (a lui Pavel) şi a toată Biserica”. Sigur că aceasta constituie o referire la κατ’ οίκον εκκλησία din Corint, de unde Pavel scria Romanilor. Expresia „toată Biserica” mai este folosită de Pavel şi în I Cor. 14,23: „Deci, dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă”, desigur tot cu un sens euharistic. Prin urmare adunarea euharistică din Corint, găzduită pe timpul lui Gaius în casa acestuia, cuprindea întreaga Biserică, toţi creştinii din Corint. Biserica din casa lui Gaius era identică cu Biserica din Corint. La fel se întâmpla în toate cetăţile. Acolo unde exista o κατ’ οίκον εκκλησία, aceasta constituia Biserica lui Dumnezeu din cetatea respectivă. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din analiza altor locuri în care este întrebuinţat termenul casă la singular sau plural: FAp. 2,46; 8,2 şi 20,20. De fiecare dată când e întrebuinţat la singular se are în vedere Biserica, adunarea euharistică, iar când e întrebuinţat la plural se are în vedere casa în înţelesul ei lumesc de locuinţă. În perioada următoare celei apostolice termenul κατ’ οίκον εκκλησία nu mai apare, dar realitatea exprimată de el continuă până când creştinii au obţinut locaşuri proprii de cult pentru celebrarea Euharistiei. Euharistia şi-a păstrat mai departe caracterul unitar, exprimând prin aceasta şi unitatea Bisericii locale. O mărturie foarte clară a acestui fapt găsim la Sf. Iustin Martirul, care înaintea morţii martirice a spus către eparh că cunoaşte doar un loc de adunare a creştinilor din Roma şi anume casa unui oarecare Martin din apropierea băilor lui Timiotin. Pe lângă aceasta Iustin ne mai dă o mărturie istorică foarte clară despre faptul că în Roma, pe la mijlocul sec. II, atât creştinii din cetate cât şi cei din satele din jur se adunau pentru o singură Euharistie.

În ce priveşte întrebarea referitoare la credincioşii de la ţară, trebuie să spunem că creştinismul a apărut ca o religie a cetăţilor. Primele mărturii despre răspândirea lui la ţară de avem de la începutul secolului II. Creştinii de la ţară au apărut de la început ataşaţi de cultul celebrat la oraşe. Cel puţin până la jumătatea sec. II ei constituiau o unitate euharistică împreună cu cei din oraşele lângă care trăiau. Desprinderea lor de oraşe pentru a forma adunări euharistice, în fruntea cărora se aflau episcopi proprii (horepiscopi) a început după mijlocul sec. II. Prin desprinderea creştinilor de la ţară de cei din oraşe nu s-a distrus unitatea într-o Euharistie a fiecărei Biserici, deoarece prin aceasta nu s-au creat parohii, ci noi Biserici locale cu episcopi proprii. Acest principiu s-a păstrat neschimbat de-a lungul primelor trei secole.