[Igor_Paslusnik]

Şi alte câteva zeci de argumente ce nu le mai enumăr din lipsa spaţiului, acel cnp, nu-mi este de folos la mântuire. Refuz să devin sclav digital şi să redefinesc negativ normalitatea. Fără să mai amintim de codul de bare, în care a fost pus intenţionat după litera Bibliei (nu după Duh) spre a batjocori pe creştini.

Semnul fiarei, numărul fatidic, al materiei prin excelenţă. Dacă nu mai vrem nevoinţă şi asceză, nu vrem să înţelegem ce şi de ce este mântuirea, nu-i de vină Hristos, însă ne învaţă: "Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, cine nu adună cu Mine, risipeşte." În libertatea ce ne-a fost dată de Dumnezeu, doresc să nu mai folosesc cnp-ul, cu doar numele unic, care îl primesc la naştere lângă numele de familie, pe care îl accept, din dragoste şi smerenie, sunt mulţumit cu el, nu vreau altul cu alt impact, care să-mi evidenţieze egoul şi mândria.

Şi nici nu doresc să supăr pe cei care vor să folosească în libertatea lor, cnp-ul, dar eu nu-i văd scopul, argumentele, raţiunile, filosofia din spatele practicii acesteia, şi devine inumană, nu-mi doresc să fiu după chipul lumii veacului acestuia.

22 - Poluăm şi nu ne pasă, ţiţei, plastic, noxe, chimicale, deşeuri, preferăm, firesc lumii, să ne luăm maşină, când în oraş există troleibuz, tramvai, autobuz, sau înafara oraşului, când există tren şi avion. Nu vrem să călătorim cu cei mulţi, cu mijlocul de tranposrt în comun, cu oamenii, nu vrem să fim în comuniune? Comuniunea este doar în Sfântul Potir? Dar Liturghia de după Liturghie? Preferăm maşina persoanală, vrem cumva să fim egocentrici? Nu ne pasă de ceilalţi? De mediu, de ce lăsăm celor ce vor veni după noi? Oare de ce facem atâta stricăciune în fiecare zi? De ce atât de mult ne depărtăm de Domnul? Oare iubim atât de puţin pe Domnul şi pe Sfinţi? Să ştiţi că în tramvai, la fiecare călătorie a mea, oamenii, cei simpli, frumoşi, le simţi curăţia, fecioria, le înţelegi frumuseţea, îi vezi că sunt Sfinţi. Mărturisesc, cu tramvaiul şi autobuzul călătoresc oameni sfinţi. Cum să te saturi privind Sfinţii ?

23 - Preferăm să nu călătorim cu tramvaiul, autobuzul sau troleibuzul, motivând pueril şi oarecum adesea iraţional, împrăştiindu-ne de la Hristos în argumentele noastre, spunând că... nu ne place? Nu vrem să suportăm mirosul unora din călători, sau privirile lor, câteodată involuntar atingerile lor? Ca să nu stăm în picioare, să nu facem nevoinţă? Că vrem să ajungem mai repede, fiindcă nu vrem să învăţăm să avem blândeţe şi răbdare şi nu vrem să fim mulţumiţi cu ce avem? Doar putem să avem mai mult, nu? Nu vrem să purtăm slăbiciunile şi neputinţele celuilalt, nu vrem să ne uităm, să-i privim cu blândeţe pe ceilalţi, cu dragoste, ne e frică de privirea lor, de gândurile lor, reacţiile lor?

Vrem să ne expunem la cât mai puţine riscuri pentru mântuire, nu vrem şi nu ne place să fim judecaţi de nimeni, fiindcă nu vrem să fim în necazul şi suferinţa lor? Nu aşa a făcut Hristos. Vrem să fim bogaţi material, bogăţie tot datorită celor mici şi neputincioşi, din orice domeniu, în loc să ne comparăm minunat cu cei mai săraci ca noi material, preferăm să-i evităm? Nu suntem mulţumiţi cu ce avem? Vrem să-i ajutăm pe aceia? Iar când îi ajutăm cu puţin din multul nostru, credem că am făcut mare lucru? Nu vrem să stăm să ne rugăm în autobuz, pentru cei din autobuz, în timpul călătoriei? Sau să cedăm scaunul unui frate/soră în Hristos, care are mai mare nevoie de acel scaun. Vrem să ne vindecăm de ură, patimi, frici, neputinţe? Preferăm maşina şi credem că am rezolvat multe, dar defapt am rezolvat să ne punem pe drumul spre împătimiri şi Doamne fereşte, iad. Fiindcă Împărăţia Cerurilor o trăim înăuntrul nostru din viaţa aceasta, aşa şi iadul îl trăim înăuntrul nostru încă din viaţa aceasta. Nu-i prea bine. Trebuie să vrem toate lucrurile acestea, dacă vrem să ne mântuim.

Patriarhul Pavle al Serbiei mergea peste tot în Belgrad cu tramvaiul şi autobuzul. Slujitorii Domnului şi slujitorii oiţelor, episcopi, preoţi, diaconi, să fie văzuţi în mijlocul oamenilor, cât mai des, asta-i mai mare mângâiere şi nevoie, mai ales pentru cei năpăstuiţi şi întristaţi, care se mângâie văzând un om al Domnului. Pentru mine, asta devine apăsător gândindu-mă la turma lui Hristos, refuzul de-a călători cu tramvaiul, autobuzul, trenul, din diverse motive, a tot mai multor creştini, oarecum înstăriţi, care mulţi practic se luptă să reuşească să-şi cumpere maşină, din puţinul lor, numai ca să nu mai călătorească cu autobuzul sau tramvaiul.

Lucru acesta se întâmplă şi la destui şi prea mulţi dintre episcopi, preoţi şi diaconi, în Biserică. Nu spun să nu circule deloc cu maşina. Dar ei circulă deloc cu autobuzul, tramvaiul şi trenul. Da, noi ştim că nimic material nu este al lor, şi ştim că dacă sunt mutaţi sau dacă adorm în Domnul, vor lăsa totul la cei ce vin după ei, şi îi îngăduim, ştim că nu au altă bucurie materială, nu au soţie, copii, nepoţi, nu au afaceri de milioane, ştim şi spunem ce mângâiere să aibe alta decât un transport în confort şi siguranţă? Noi, studioşii, poate intelectualii, cei care iubim, fiindcă ştim asta, din iubire le permitem. Dar oiţele, cei ce nu cunosc teologie, dar care însetează şi caută pe Domnul, oameni capabili, mulţi dintre ei ingineri, sau în orice domeniu, sau care devin creştini, din atei sau din alte confesiuni, care ies din erezii sau păgânismul musulman, budist, hindus, vor să trăiască cât mai autentic în Hristos, aceia se smintesc foarte uşor şi repede.

Oiţele se smintesc de maşinile scumpe şi orice bogăţie care practic nu foloseşte cu adevărat nimănui, decât să depărteze de Hristos. Şi spune Hristos Domnul: "decât să smintească pe aceia mai mici, mai bine să-şi lege o piatră (...)" şi s-o târască după ei, cum de altfel bogăţia este o piatră grea, care ţine pe om departe de Rai şi îl duce la moartea ce-a dea doua, în adâncuri şi abisuri, fără de Dumnezeu. Că zice Domnul: "mai uşor intră cămila prin urechile acului, decât bogatul în Împărăţia Cerurilor".

Deci ne arată Domnul că sub absolut nicio formă să nu smintim pe cei mici, ca să nu ajungem precum Apostolul Iuda Iscarioteanul care s-a îmbolnăvit, dragul de el, aşa şi mulţi dintre slujitorii oiţelor, lipindu-şi inima de cele mici materiale, ajung să dorească tot mai mult ele, tot mai mari, mai scumpe şi mai nefolositoare şi se pot îmbolnăvi de boli şi patimi, diverse. Iar dacă nu-şi lipesc inima de ele, mai bine să nu le accepte şi să nu le folosească. Asceza aduce salbe şi belşug de virtuţi.

Oamenii, majoritatea, îşi aduc aminte de Dumnezeu când văd câte un episcop, preot sau diacon, mai ales în mijlocul de transport, deci văzând reverenda neagră a pocăinţei, un slujitor, reprezentant al lui Hristos în mijlocul lor. Unii, puţini, mai gândesc sau spun lucruri necuvincioase, atât e măsura lor sau sunt piliţi de alcool, pe aceia îi evităm dacă nu le putem purta neputinţele, nu ştim, nu vrem sau nu putem, nefăcându-ne după putere, vase ale Domnului, să lucreze Domnul prin noi la vindecarea lor.

În toată viaţa mea, mărturisesc, mai ales în ultimii 2-3 ani, decând port numai negru (culoarea pocăinţei) fiindcă mereu am călătorit numai cu transportul în comun(iune), nimeni, repet, nimeni nu m-a hulit pe mine sau Biserica, vreodată, niciodată. Din contră, să nu exagerez cu o sumă prea mare, dar sunt peste 20, care începeau să plângă, încet, ruşinaţi, suav, pe furiş, ascunzându-se parcă, începeau scumpii de ei, să tragă de nas şi să-şi şteargă ochii, iar mulţi tineri, în alte circumstanţe, ridicau din sprâncene şi puneau capul în jos, gândindu-se.

Mărturisirea lui Hristos, spune Sfântul Ioan Gură de Aur la tratatul despre preoţie: episcopii, preoţii, diaconii dar şi toţi creştinii, predica şi mărturisirea Domnului, nu se face doar prin cuvinte şi câteva fapte de milostenie, ci şi prin mers (!), privire (!), gesturi (!), haine (!), tonul vocii (!), mişcările trupului(!), prin tot ce facem, prin toată viaţa noastră... Acestea nu cu încordare, nu cu stres, ci păstrându-ne unicitatea, cu blândeţe, dar înmulţind cuminţenia, fecioria, sfiala, inocenţa, nevinovăţia, orice virtute în toată sfinţenia.

De ce să nu vrem să ajungem să nu mai trăim noi, ci Hristos să trăiască în noi? Şi dacă vrem să trăiască Hristos în noi, la ce măsură vrem? Spune Sfântul Vasile cel Mare în omiliile dogmatice, că nu există o măsură maximă a îmbunătăţirii în Dumnezeu, numai să rămâi în iubire şi ascultare de Domnul şi cât de mult poţi prin rugăciune, să slujeşti aproapelui.

Când nu ascultăm de Domnul, singuri ne stricăm măsura, prin lipsa rugăciunii, care să fie nu mecanică, ci trăită, atentă, poate cu lacrimi, să nu fim biruiţi de ispită şi să nu ne împuţinăm măsura şi nici să nu vrem să rămânem căzuţi. De ce să nu vrem toţi creştinii, să urmăm exemplul Patriarhului Pavle? Să călătorim cu toţii cu autobuzul, cu tramvaiul, troleibuzul. Biserica se va întări, turma nu se va mai risipi, se va înmulţi, va deveni mai credincioasă, va înţelege mai bine "cultele" şi orice erezie şi ateism şi se va feri mai bine de ele. Cât de mult ne luptăm pentru turmă? Să ne punem viaţa pentru oiţele lui Hristos. În cât mai maximă măsură.

Şi o altă soluţie: în oraş, fiindcă există transport peste tot, nimeni nu ar mai trebui să circule cu maşinile (cel puţin nu cei ai lui Hristos, cei ai Dragostei), decât cu mijlocul de transport în comun(iune), niciun episcop, preot sau diacon, când se află în oraş nu ar trebui să circule cu maşina, doar înafara oraşului. Special, intenţionat ca să fie exemplu. Spune Pavel: "Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos." (1 Corinteni 4, 16).