[geusebie]

De fapt, terminologia este pentru păstrarea experienței revelației. Cei îndumnezeiți experiează vederea energiilor necreate, care purced din Persoanele Sfintei Treimi, însă ei nu văd și esența. Astfel, ei știu din experiență că în ciuda unității naturii și substanței, în ciuda esențialității, există Persoane diferite (distincte n.m.). Aceasta experiență este formulată prin termenii de „ousia” și ipostas – persoană. Vom descoperii o analiză detaliată a acestor subiecte în toate epocile ulterioare. Aș dori să pomenesc învățăturile Părintelui Teodor din Raith, care în lucrarea sa „Despre pregătire” a făcut observații remarcabile, dezvoltând în chip firesc învățăturile Părinților capadocieni. Mai întâi el face o analiză teologică și etimologică a termenilor „ousia” și natură, precum și „ipostas” și „persoană”. El afirmă că denumirea de „esență” (ousia) provine de la verbul „a fi” și înseamnă „ceea ce este”, „ceea ce există”. Termenul de „ousia” este utilizat mai ales pentru a numi ceea ce există în chip independent și nu are ființă pentru și în altul. Apoi, iarăși cuvântul natură este derivat de la „a fi fost produs” și înseamnă „a exista”.

Prin urmare denumirile de esență și natură înseamnă același lucru, fiindcă cel dintâi provine de la „ființă” iar al doilea de la „a fi fost produs” și ambele înseamnă existență. Ipostasul este un lucru „care există și este esențial, în care suma totală a evenimentelor există ca printr-un singur lucru și energie fundamentale”. Cuvântul „ipostas” vine de la „a ființa și a exista și a susține în întregime”. „Persoana” definește de asemenea, ceea ce face ca prezența sa să fie pe de-a-întregul evidentă prin propriile sale acțiuni și însușiri caracteristice și în același timp este diferențiată prin coesențialitatea sa” [234].

În timp ce din punct de vedere etimologic, termenii de „esență” „natură” și „ipostas” înseamnă aproape aceleași „lucruri”, din punct de vedere teologic ei au diferențe așa cum Sfinții Părinți îi definesc. După Teodor din Raith, în timp ce esența și ipostasul înseamnă același lucru, există totuși o diferență evidentă, fiindcă esența înseamnă doar cee ce este, în timp ce ipostasul nu numai că înseamnă ceea ce este, ci și „cum și ce fel de ființă se întâmple să posede. De aceea, esența reprezintă ceea ce este comun, în vreme ce ipostasul reprezintă individualul. Ipostasul se diferențiază de esență prin suma totală a întâmplărilor” [235]. Sfântul Ioan Damaschin, justificând teologic folosirea termenilor „esență” și „ipostas”, spune că prin cele trei ipostasuri noi recunoaștem „cele neamestecate și fără a le confunda”, iar prin consubstanțialitatea ipostasurilor noi recunoaștem individualitatea și existența unui Dumnezeu, cu alte cuvinte noi recunoaștem identitatea voinței, energiei, puterii, autorității și mișcării [236]. Nu este nevoie să mergem mai departe la ceilalți Părinți ai Bisericii. Prin aceste învățătuei fundamentale se poate observa faptul, că atunci când Biserica folosea termeni diferiți pentru a formula dogma Sfintei Treimi, aceasta nu s-a făcut pentru dezvoltarea filozofiei, nici doar pentru a înțelege dogma din punct de vedere teotryic și logic, ci pentru a formula Revelația și pentru a înlîyura erorile ereticilor. Sfinții Părinți nu erau filozofi, ci teologi, văzători de dumnezeu. Experiența pe care o trăiau ei era superioară formulărilor logice. Putem lua un exemplu pentru a clarifica acest lucru. Un cercetător științific poate descoperi în laboratorul său medicamentul necesar pentru videcarea unei boli. Dar după aceea el folosește un termen standard pentru notificarea medicamentului. Dar dacă mai târziu, în urma unor cercetări, terminologia medicamentului se schimbă, nu este nevoie și de o schimbare în cadrul elementelor constitutive ale medicamentului. Putem confirma faptul că același lucru este valabil în ceea ce privește dogmele Bisericii. Sfinții Părinții, așa cum am tot repetat în acest text, au văzut slava lui Dumnezeu au ajuns la experierea și cunoașterea existențială a Sfintei Treimi, iar apoi au formulat această experiență în cuvinte, pentru a o apăra de deformările ereticilor.



Slăbiciunea termenilor teologici

Sfinții Părinții știu bine că experiența transcende logica și formulările raționale. Aceasta înseamnă că termenii nu pot exprima niciodată pe deplin adevărul. De aceaa ei se limitează la a-l face cunoscut și la a-l sugera. Sfântul Apostol Pavel spune că a auzit „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. XII, 4). Cuvintele de nespus și necreate sunt Revelația, care este formulată în cuvinte și înțelesuri create. Deși Sfinții Părinții își formulează propia lor experiență în cuvinte, ei neagă evident faptul că o înțeleg logic. Acesta este un aspect semnificativ și trebuie să-l aprofundăm în continuare. Mai întâi trebuie să vorbim de învățăturile Sfântului Vasile cel Mare prin care ni se arată faptul că noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu din energiile Sale, dar nu îi cunoaștem Ființa. Această distincție a fost operată de către Sfântul Vasile în opoziție cu eunomienii, care afirmau că Ființa Fiului este deosebită și, prin urmare, inferioară Ființei Tatălui. Aețiu și mai apoi discipolul său, Eunomie, folosind logica și metoda lui Aristotel, au identificat esența Tatălui cu nenașterea Sa. Fiind Nenăscut, esența este și ea indivizibilă, ceea ce înseamnă că ea nu poate fi împărțită cu alte ființe prin naștere. Pe aceste temeiuri ei au micșorat slava lui Hristos, și în același timp au susținut faptul că omul poate cunoaște Ființa lui Dumnezeu, întrucât omul cunoaște ceea ce și Dumnezeu cunoaște.

Eunomienii erau arienii extremiști [237]. Sfântul Vasile întruntă această problemă teologică majoră și răspunde concret la întrebarea pusă de eunomieni: „Venerați ceea ce știți sau ceea ce nu știți ?”. Această întrebare era menită de a crea confuzii în rândul ortodocșilor, fiindcă dacă aceștia răspundeau că venerează ceea ce știu, atunci ar fi fost chemați să definească ceea ce este esența, în timp ce dacă ar fi răspuns că ei nu cunoșteau esența, atunci ar fi fost acuzați că venerează ceva de care nu aveau habar, prin urmare putând fi socotiți agnostici. Drept răspuns la această întrebare Sfântul Vasile cel Mare operează o distincție clară între Ființa și energiile lui Dumnezeu. Nu îmi propun să dezvolt această temă de o mare importanță, pe care Sfântul Grigorie Palama avea să o analizeze mai târziu pe larg, ci voi pune accentul asupra unui aspect important pe care îl subliniază Sfântul Vasile. El spune că există o diferență între „faptul că Dumnezeu este” și „ce este El”. Noi știm că Dumnezeu există, dar noi nu știm care este esența lui Dumnezeu, fiindcă ne depășește puterea de înțelegere.

„Dar eu știu cu adevărat că El există, dar care este Ființa Sa eu socotesc că acest lucru îmi depășește puterea de înțelegere” [238]. Acest lucru, desigur, nu are de-a face cu lucrarea de mântuire a omului, căci omul este mântuit prin credință. Și este suficient ca omul prin credință să înțeleagă faptul că Dumnezeu există și că El îi răsplătește pe cei ce Îl caută și să nu încerce să afle care este esența Sa, lucru care ar însemna curiozitate și nu ar avea vreo importanță pentru mântuire. Și, într-adevăr, Sfântul Vasile cel Mare susține că a venera nu înseamnă să înțelegi care este esența obiectului venerației, ci să înțelegi faptul că esența Sa există [239]. Nici un obiect, nimic nu există care să nu posede energie. Orice energie își are propria sa esență, iar orice esență își are energia sa. Noi recunoaștem faptul că esența există prin energia sa. Iar dacă energia este creată și esența este creată, iar dacă energia este Necreată și esența este Necreată. Prin urmare noi recunoaștem faptul că esența neceată există din energiile sale necreate, dar noi nu recunoaștem ce este esența. Prin urmare, „din activități derivă cunoașterea și din cunoaștere apare venerația” [240].
Ceea ce este adevărat despre Dumnezeu, este prin analogie, adevărat și despre oameni. Cu alte cuvinte, îi și cunoaștem, și nu-i cunoaștem pe alți oameni. Le cunoaștem caracterele și însușirile, dar nu le cunoaștem esența, substanța [241].

În ceea ce Îl privește pe Dumnezeu, știm despre Dumnezeu „că El este”, precum și ceva din „cum este El”.

„Cum este El” se referă la felul de a fi (felul ființării n.m.) al fiecărei Persoane a Sfintei Treimi. Astfel, felul în care Fiul S-a născut din Tatăl este complet necunoscut, la fel precum necunoscut este și felul în care Sfântul Duh purcede, dar noi nu știm exact „cum”. Cunoașterea se referă la existența lui Dumnezeu, fiindcă omul îndumnezeit știe din experiență și din participarea la energiile Sale că El există, așa precum știe aceasta și în mod indirect prin ceea ce este creat, dar el nu știe deloc ce este esența și felul de a fi al fiecărei Persoane. Noi mărturisim că știm „ceea ce este cu putință de știut despre Dumnezeu, așa precum știm și ceea „ce scapă înțelegerii noastre” [242]. Adorarea lui Dumnezeu se naște din cunoașterea lui Dumnezeu, iar cunoașterea vine din participarea la energiile Sale [243].

Aflăm aceeași teologie la alții Părinți capadocieni. Aș dori în mod special să pomenesc aici faptul că Sfântul Grigorie Teologul face o analiză completă a faptului că omul nu poate cunoaște „acel cum” al lui Dumnezeu, cu alte cuvinte felul Său de a fi. Nu numai omul dar nici îngeri nu cunosc „acel mod” al nașterii Fiului, și „acel mod” al purcederii Sfântului Duh.
Sfântul Grigorie face uz de felurite argumente pentru a respinge formulările logice ale ereticilor din vremea sa. El conchide în cele din urmă: „Nașterea lui Dumnezeu trebuie cinstită prin tăcere. Este mare lucru ca tu să știi că El S-a născut. Dar în ceea ce privește nașterea Sa, nu vom admite ca măcar să o poată concepe, cu atât mai puțin noi” [244].