Imi amintesc de-o zisa (de fapt o scrisa) a lui Mircea Eliade care suna cam asa: "Incepusem sa ma gandesc la moartea ei, semn ca abia acum o iubeam cu adevarat"...
Poate ca se temea sa nu ramana fara ea (dependenta? egoism? firescul dragostei pentru o femeie care il reintregeste pe barbat?) sau poate ca adevarata viata, care merita de pe acum sa fie ingrijita, e cea de dupa moarte...
In ce ma priveste si mie imi e frica ca nu cumva sa pierd pe unul dintre cei dragi, dar in cazul meu e vorba in totalitate despre slabiciune si dependenta. Nu imi imaginez cum as trai fara ei, vai mie...
Singurul lucru care ma ajuta sa fac fata infantilismului meu, maladiei mele spirituale care ma tine in raspar cu Dumnezeu, cazut, este rugaciunea. Cu acest anxiolitic desavarsit ma mai linistesc un pic, mai capat nadejde si un fir de ata, mai departe...
Mie mi-au murit toti oamenii pe care ii iubeam in modul obisnuit, lumesc. Mi-au ramas doar o sora, copiii si nevasta. Si ma gandesc ca ma voi desparti si de ei, curind, si ca nu sunt deloc pregatit pentru asta si pentru viata de dupa moarte. Iar frica mea ca voi avea de intalnit pe Dumnezeu si pe ai Lui, in starea mea de pacatosenie, ma paralizeaza. Imi paralizeaza insasi frica de moarte si imi da zvac sa imi vad de treaba si sa nu ma mai gandesc la moarte, cata vreme am treaba in viata, asa cum a randuit Bunul Dumnezeu.
Cu adevarat sfatul Batranilor de a cugeta la moarte, la propria moarte si la Judecata, ma lecuieste, impreuna cu rugaciunea, de toate angoasele...
Doamne ajuta!