[Eugen7]

În prealabil postat de paradosis

[indent]Ii raspund aici lui Eugen7 deschizind totodata un nou thread pe o tema, zic eu, interesanta.

Teoria pe care o vehiculeaza Eugen7, conform careia la 1054 s-ar fi anatemizat doar capii Bisericii intre ei, este falsa si diversionista. ...

Nu este teoria mea ci este ce spune istoria. S-au anatemizat episcopii intre ei si nu Instututia Bisericeasca.

MAREA SCHISMA DE LA 1054

Prin schisma (separare, scindare), intelegem situatia de separare canonica si de intrerupere a comuniunii liturgice intre doua Biserici. Prin erezie, intelegem invatatura gresita sau conceptii particulare in materie de probleme dogmatice a unor persoane care si-au organizat crezul lor aparte, deosebit de al Bisericii pe care au parasit-o. Este necesara o astfel de clarificare a notiunilor, deoarece ele vor fi foarte des folosite in disputele dintre scaunul de Constantinopol si Roma. Vazuta din Rasarit, schisma s-a manifestat la inceput ca rupere de raporturi oficiale intre cele doua Biserici autocefale de frunte, romana si constantinopolitana.

Ruperea raporturilor formale a fost precedata de o lunga serie de cauze al caror efect a fost o instrainare reciproca si invrajbire crescanda intre Orientul si Occidentul crestin reprezentate prin capii lor bisericesti, patriarhii de Constantinopol si papi. Vazuta din Apus, schisma este socotita o actiune unilaterala greceasca: un act de rebeliune greaca impotriva autoritatii papale, pana atunci recunoscuta si acceptata. Pentru catolici, singurii raspunzatori de acest act de sectarism sunt patriarhii: Fotie (858-867; 877-886) si Mihail Cerularie (1043-1058). Cauzele generale ale schismei Schisma nu poate fi privita si inteleasa numai in momentul conflictelor din secolele IX-XI, ca o simpla “cearta de cuvinte” intre oameni capriciosi si orgoliosi. Cauzele schismei sunt multe, vechi si adanci. Ele vin de dincolo de purtatorii de cuvant ai celor doua Biserici, care au fost la vremea lor patriarhii Fotie si Mihail Cerularie si papii Nicolae I si Leon al IX-lea. S-a zis cu drept cuvant ca schisma bisericeasca a fost precedata de una politica.

Aceasta ruptura s-a vazut mai ales in incoronarea lui Carol cel Mare ca imparat “roman” (800). Constituirea lumii romane in doua parti deosebite administrativ si politic prin crearea unei capitale noi in rasarit de catre Constantin cel Mare la anul 330 a dus la mari consecinte politice, culturale si sociale. Existenta a doua imperii crestine, unul grec-oriental si altul german-occidental, le punea in opozitie pe chestiunea legitimitatii titlului de “imperiu roman”, revendicat de fiecare din ele impotriva celuilalt. Mai rau, cele doua imperii “romane” deosebite national, isi disputau nu numai titlul ci si teritorii si drepturi. Pe de o parte era vorba de castig de teren si de putere politica, pe de alta de prestigul si de influenta in care interesele religioase au jucat un rol foarte important. Conflictul politic si religios era intretinut si de tendinta celor doua imperii de a-si intinde sfera de putere si de influenta prin misiune la popoarele necrestine asezate intre ele. Misiunea crestina a devenit astfel o chestiune politica si motiv de discordie si de frictiuni cu consecinte imediate grave. In febra conflictelor personale si a incidentelor politice, lumea crestina nu a mai vazut, simtit si judecat cu mintea si cu inima ei crestina, ci cu mintea si inima romanului si a grecului, care aveau de castigat o mare intrecere in fata popoarelor noi. Dupa conflictul iconoclast, cand Leon al III-lea (717-741) a smuls Iliricul oriental, Italia de sud, Sicilia si Creta de sub jurisdictia Romei, papa s-a reorientat politic.

De la Pepin cel Scurt, regele francilor, papa Stefan al II-lea primeste in dar teritoriile proaspat cucerite de la longobarzi. Teritoriile acestea vor constitui baza statului papal: Patrimonium Sancti Petri. In epoca premergatoare schismei, limba si cultura greaca erau superioare celor occidentale. Bizantul cunostea atunci o renastere de care Occidentul era departe si care umplea pe greci de mandrie fata de toate popoarele. Aceasta renastere trezea si cultiva sentimentul national. Nici un popor vecin, cum era cel bulgar nu se putea sustrage atractiei civilizatiei bizantine. Roma a convertit popoarele barbare germane si o parte din cele slave, carora le-a transmis odata cu crestinismul ideea geniului si superioritatii ei.

Asa cum Constantinopolul elenizase Orientul crestin, Roma latinizase Occidentul. La aceste deosebiri si neintelegeri s-au adaugat si disputele religioase. In timp s-au format unele traditii locale, s-au introdus unele practici regionale, s-au manifestat unele conceptii si preferinte speciale. Cunoasterea lor n-a rupt dintr-o data legaturile obisnuite, dar cu timpul existenta lor a intrat in constiinta crestina ca un element diferential putand provoca reprosuri si controverse. Sinodul quinisext (Constantinopol 691-692) este cel dintai care a cenzurat cateva practici occidentale: celibatul clerului , postirea sambetei, consumarea de vite sugrumate si de sange, reprezentarea lui Hristos ca miel. Lucrul cel mai interesant e ca Sinodul aminteste ordinea patriarhatelor, asa cum fusese stabilita de sinoadele II si IV ecumenic, pentru a arata ca primatul papal era numai unul de onoare nu de autoritate efectiva.

Cu mult mai grava decat diferentele cultice a fost disputa in jurul formulei “filioque”. Aceasta inovatie, adoptata intai in Spania prin sinoadele de la Toledo (449 si 589) s-a generalizat in tot Apusul. Unul din motivele opozitiei lui Carol cel Mare fata de sinodul VII ecumenic a fost si lipsa formulei “filioque” din marturisirea de credinta a patriarhului Tarasie al Constantinopolelui. Mai mult, la sinodul de la Aachen (809), s-a aparat si adoptat formula “filioque”. Daca papa Leon al III-lea a rezistat in fata cererilor staruitoare ale lui Carol cel Mare de a introduce “filioque” in Simbolul de credinta, peste doua veacuri, papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) a cedat cererii imparatului german Henric al II-lea. Poate ca daca lipseau aceste interventii regale si imperiale, straine de doctrina si interesele Bisericii, chestiunea “filioque” n-ar fi ajuns sa tulbure raporturile dintre Biserici. La jumatatea secolului al XI-lea, azima era, dupa “filioque”, obiectul cel mai pasionant al polemicii. Ca si in chestiunea “filioque”, latinii nu se multumeau sa se apere ci acuzau cu sporita pasiune pe greci, considerand erezie uzul acestora. In judecarea cauzelor schismei, gravitatea cea mai mare prezenta nu atat ceea ce se prezenta in epistole sau scrierile patriarhilor greci, cat ceea ce nu se numea inca, dar se simtea: primatul papal.

Si istoricii romano-catolici recunosc importanta exceptionala a primatului papal intre cauzele schismei cand vad originea ei in refuzul grecilor de a se supune autoritatii papale si vorbesc de “sustragerea” lor de sub aceasta autoritate. Doi papi tari pe succesele lor in Apus, pe teoria primatului papal mult rotunjita pana in vremea lor si chiar pe false temeiuri, ca decretalele pseudo-isidoriene si donatia lui Constantin – Nicolae I si Leon al IX-lea – incercau supunerea Orientului. Insa acesta s-a opus prin Fotie si Mihail Cerularie. Schisma este mai ales efectul acestei opozitii, cea mai importanta din cate au invrajbit pe greci si pe latini.

Schisma in secolul al IX-lea Iconoclasmul tulburase adanc situatia la Bizant si raporturile cu Occidentul. El lasase doua partide si doua conceptii care se manifestau mai ales la alegerile de patriarhi. Prezenta acestor doua curente – unul traditional si altul liberal-reformator - explica situatia creata la Constantinopol in jurul alegerii patriarhilor Ignatiu si Fotie. Ignatiu (847-858) fusese ales cu sprijinul imparatesei vaduve Teodora, care favoriza partida calugarilor studiti. Patriarhul Ignatiu si-a facut repede adversari prin atitudinea excesiv de severa. El reprezenta opozitia fata de guvernarea imparatului Mihail si a cezarului Bardas. In locul lui a fost ridicat marele invatat Fotie, contra caruia Ignatiu si partizanii lui au protestat apeland la interventia papei Nicolae I. Intr-un sinod tinut la Roma in 863, Fotie a fost lovit cu excomunicarea daca nu paraseste scaunul patriarhal in timp de o luna. In schimb, imparatul a trimis papei in 865 o regretabila scrisoare in care trata pe latini ca pe barbari iar pe papa cu dispret si cu amenintari nesabuite despre distrugerea Romei. Raspunsul protest al papei a fost o lunga apologie a primatului papal. In anul urmator (866), papa a scris opt epistole pentru cei de la Constantinopol si o enciclica adresata clerului si credinciosilor din Asia si Libia. Papa vroia o solidarizare cu sine a crestinatatii orientale in lupta contra lui Fotie. Insa problema cea mare era atunci convertirea bulgarilor. Prin botezarea lui Boris de misionarii greci (864-865), situatia se lamurise in favoarea Bizantului. Situatia s-a complicat la un an dupa crestinare cand Boris trimite papei Nicolae I o lunga scrisoare. El cerea lamuriri la o multime de intrebari practice in legatura cu noua credinta.