În prealabil postat de andreicosmovici

Exista un aspect practic al problemei, care nu a fost prezentat (poate) suficient de clar. Firește, chestiunea de bază a destinului veșnic al celor nebotezați rămâne firul roșu al discuției. Până acolo însă, o familie care trece prin drama pierderii unei sarcini poate să aibă de trăit încă alte drame, provenite din faptul că situația nu este reglementată.

Bunăoară, după ce afli că ți-a murit fătul în uter, te prezinți la spital pentru expulzia fătului. Acolo începe totul, fiindcă dorința de recuperare a trupului fătului nu este îndeplinită în toate cazurile. Asta poate să însemne că doctorii nu mai au răbdare ca fătul să iasă pe cale naturală (ocitocină), ci recurg la chiuretaj (adică scoate fătul în bucăți). Sau, dacă-l scoate întreg (pentru anatomie patologică sau alte motive), nu ți-l dă, pur și simplu. Nu există lege care să prevadă această situație.

Dacă dă Domnul și reușești să impresionezi asistența medicală cu cererea ta (de a-ți recupera și înmormânta copilul, indiferent că are 5, 10 sau 15 săptămâni), dai peste o altă problemă: nu primești nici certificat de naștere, nici de deces. De ce? Fiindcă "produsul neviabil nu a trăit (sic)". La ce ar fi bun un certificat de naştere, apoi unul de deces? Păi, este singura modalitate prin care-ţi poţi înmormânta copilul la cimitir, cu acte în regulă, fără să fii acuzat că ţi-ai omorât copilul, şi l-ai adus pe ascuns la cimitir. Presupunând că trece cineva din conducerea administraţiei cimitirelor, te vede că dai piatra de mormânt la o parte, şi te întreabă "ce faci", fără ca tu să poţi prezenta vreun document de la spital şi de la Primărie, s-ar putea să trezeşti suficiente suspiciuni cât să nu-ţi cadă bine ceea ce poate urma. Desigur, uciderea feţilor de până la 12 săptămâni intra-uterine nu este un delict la noi în ţară, deci poţi scăpa ieftin fără un dosar penal (din câte ştiu eu). Dar, înţelegeţi ce doresc să spun.

Bun. Presupunând că treci cu bine de "testul spital" (recuperezi trupul fătului) şi de "testul cimitir" (te înţelegi cu administraţia să îngropi cât mai discret copilul), poţi întâmpina totuşi dificultăţi chiar de la instanţa cea mai importantă în dosarul nostru: preotul. Încă o dată, trebuie înţeles un lucru: atâta timp cât nu este legiferată o procedură anumită, depinzi de bunăvoinţa unei persoane. Evident că şi atunci se pot face abuzuri, dar măcar ai la ce (lege) să faci referinţă, sau ai pentru ce să depui o plângere, eventual. Sau, mai simplu, ai un motiv clar pentru care să-ţi ceri dreptul (Părinte, vă rog să-mi înmormântaţi copilul nenăscut), sau ai un argument prin care să încurajezi preotul să o facă, dacă nu este suficient de convins (să zicem).

Concluzia este clară: situaţia descrisă în acest topic nu este "prinsă" nici în legea civilă, nici în cea bisericească. Nu există un cod legiferat de conduită. Aşa cum am spus, pe lângă pierderea sarcinii, imposibilitatea preluării trupului şi a înmormântării lui pot adăuga mult la suferinţa iniţială. De fapt, posibilitatea înmormântării ar reprezenta un balsam extraordinar pentru sufletul părinţilor, o închidere firească a cercului. Altfel, golul respectiv s-ar putea să aibă consecinţe nefaste asupra bunului mers al familiei, chiar fără ştirea sau voia mamei.

O observaţie finală: dacă ar fi mai multe familii care ar cere să le fie înapoiat trupul copilului, indiferent de vârsta intra-uterină, s-ar produce o schimbare serioasă în percepţia personalului medical asupra gravităţii avortului. Cuplul de care vorbesc a avut pierderea de sarcină chiar în sectorul de avorturi al unei clinici de ginecologie. Ori, ca medic, să vezi că o mamă cere înapoi trupul copilului mort, iar o altă mamă îl scoate deliberat din uter, te poate pune pe gânduri. Sunt atitudini radical diferite, dar care privesc una şi aceeaşi realitate: a copilului nenăscut, indiferent de vârstă.