[geusebie]

Formarea termenilor „esență”, „ipostas”, „persoană”

Pe parcursul vieții Bisericii, teologia revelării Sfintei Treimi a fost formulată în cuvinte pentru ca, pe de o parte, să se păstreze acest adevăr revelat și, pe de altă parte pentru a combate învățăturile eretice. Aceasta este tocmai învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii. Există o îndelungată istorie cu privire la formularea termenilor potriviți pentru Dumnezeul Treimic. Noi nu ne vom asuma sarcina unei analize amănunțite a acestui subiect, ci vom formula cele mai importante aspecte, arătând modul în care acești termeni au fost folosiți diferențiat de-a lungul timpului. Noul Testament vorbește de Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, fiindcă Hristos a vorbit în acest fel. Se vorbește de „Tatăl”, fiindcă el este izvorul existenței (ființării n.m.) Fiului și a Sfântului Duh. Se vorbește de „Fiul”, fiindcă El S-a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl, și se vorbește de „Sfântul Duh”, fiindcă El purcede din Tatăl, nu prin naștere, ci prin purcedere. Hristos se numește pe Sine Fiul al lui Dumnezeu și numește cea de-a treia Persoană a Sintei Treimi,Sfântul Duh. De asemenea, în Noul Testament, mai ales în Evanghelia de la Ioan, Fiul este caracterizat drept Cuvânt fiindcă El exprimă scopul și voința Tatălui Ceresc. Este binecunoscut faptul că Sfântul Ioan Evanghelistul cunoscuse termenul de „logos” atât în sinagoga evreiască, cât și în mediul elenistic, însă el îl folosește cu un înțeles diferit, și anume de Fiu al lui Dumnezeu. În vechiul Testament, printre numeroasele denumiri date lui Dumnezeu sunt două de bază: „Elohim” și „Iahve”. Cel dintâi înseamnă „Dumnezeul cel ascuns”, în timp ce al doilea înseamnă „Dumnezeul descoperit proorocilor”. Iahve este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, deoarece toate teofaniile din Vechiul Testament sunt manifestări și revelări ale Cuvântului celui neîntrupat. Și în felul acesta, aceste două denumiri au fost utilizate și de cei dintâi creștini. Gnosticii din secolul al doilea au fost permanent preocupați de crearea lumii și de răul care există în ea. Sub influența filozofiei ei atribuiau răul din lume unui Dumnezeu inferior care l-a creat. În felul acesta ei făceau o diferențiere între Dumnezeul cel bun și Dumnezeul cel rău. Pentru a înlătura această opinie, diferiți filozofi au întrebuințat termenul de „persoană” pentru Dumnezeu cu înțelesul de „mască”. Astfel, Savelie a formulat părerea că Dumnezeu este unul, însă el a foșosit trei persoane-măști felurite. În vechiul Testament El s-a manifestat drept Tatăl, în Noul Testament ca Fiul, iar în viața Bisericii ca Sfântul Duh. Pentru a înlătura opinia unui dumnezeu superior și a unuia inferior, ei au ajuns la o altă învățătură eretică. Sfinții Părinți se aflau în această atmosferă și pentru a păstra adevărul revelației cu privire la Sfântul Duh, dar și pentru a le răspunde ereticilor care făceau uz de termenii luați din filozofie, ai au transpus revelația în cadrul acelorași termeni, dar le-au dat un conținut diferit. Și tocmai aici distingeau cele două „școli” din cadrul terminologiei patristice. Cea dintâi este școala alexandrină, care identifică „ousia” (substanța) cu ipostasul (persoana) și a formulat Crezul în cadrul primului Sinod Ecumenic pe baza acestei terminologii. Iar cea de-a doua este școala capadociană, care diferenția ipostasul de „ousia”, esența și definea aserțiunile celui de-al doilea Sinod Ecumenic. În scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, „ousia” se identifică cu ipostasul. În plus, el însuși a contribuit la formularea credinței dreptmăritoare la primul Sinod Ecumenic, acolo unde se spune în Crez: „Și într-Unul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Carele din Tatăl S-a născut”, ceea ce înseamnă „din ousia Tatălui”. Și, spre sfârșit întâlnim o condamnarea a celor ce au păreri greșite, precum aceea că Fiul „se pretinde a fi dintr-un alt ipostas sau „ousia”[227]. Aici se pare că „ousia” s-a identificat cu ipostasul, evident din pricina faptului că trebuia subliniată consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl. „Ousia” a ajuns să fie identificată cu ipostasul în special de către Atanasie cel Mare, al cărui scop a fost acela de a sublinia consubstanțialitatea Tatălui și Fiului. Ca atare el este întrebuințat într-un sens curat ortodox, pentru a combate învățătura eretică că Fiul este o creatură și nu are aceeași substanță ca Tatăl. Sfântul Atanasie cel Mare o susținut această hotărâre a Primului Sinod Ecumenic, formulând părerea că „ipostas” și „ousia” desemnează același lucru, fiindcă amândoi termenii au înțelesul de „existență”: „fiindcă ipostas și ousia sunt existență”. Ipostasul este ousia, iar înțelesul său este acela de existență. El afirmă: „Ipostasul este ousia și nu are alt sens decât acesta de existență, după cum spune Ieremia: Iar ei au auzit glasul existenței”[228]. Într-adevăr, Atanasie cel Mare le reproșează ereticilor că Fiul are esență sau ipostas”[229]. Este limpede că în scrierile Sfântului Atanasie cel Mare ipostasul este identic cu ousia. Acest lucru transpare din încercarea sa de a confirma adevărul revelat că Fiul are însuși esență cu Tatăl, deci este Dumnezeu adevărat. În plus, termenul de „ipostas” este derivat din cuvintele „a sta” și „sub” și înseamnă existență, cea mai profundă ființă a ființei, iar termenul „ousia” care provine de participiul „fiind” al verbului „a fi”, ne indică din nou existența. Oricum, după primul Sinod Ecumenic ereticii au folosit termenii de „ousia” și „ipostas” în chip diferit, fiindcă ei au folosit ipostasul-persoană cu înțelesul de „mască” și au sfârșit prin a sublinia faptul că Fiul și Tatăl au același ipostas. În timp ce pe vremea lui Atanasie cel Mare, identificarea „ousiei” și „ipostasului” susținea învățătura dumnezeirii lui Hristos ca fiind consubstanțială cu Tatăl, mai apoi identificarea „ousiei” cu ipostasul a sfârșit în afirmarea existenței unui Dumnezeu, Care se înfățișează cu felurite măști. Iată de ce a fost necesar de a se separa termenul de „ousia” de termenul de „ipostas-persoană”. Această lucrarea a fost înfăptuită de către Părinții Capadocieni, precum Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teogul și Sfântul Grigorie de Nyssa. Ei au despărțit „ousia” de „ipostas” și în felul acesta au schimbat terminologia Crezului. Prin urmare, în textul final al Crezului propozițiile în care se părea că esența era identificată cu persoana au fost eliminate și a fost formulată diferența dintre aceste concepte. În rezoluția Sinodului de la 381 Sfinții Prinții au definit limpede: „Să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică în dumnezeire și puterea și singura esență a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, în slava și în rangul lor egale, precum și în atotputernicia lor împreună veșnică în trei obsolut desăvârșite ipostasuri, trei Persoane desăvârșite”[230]. Acest text cuprinde învățăturile finale ale Bisericii referitoare la Persoanele Sfintei Treimi. Se spune că ele au o „ousia”, cu alte cuvinte sunt consubstanțiale, De asemenea, el face cele trei ipostasuri desăvârșite identice cu cele trei persoane desăvârșite, Acest lucru a fost înfăptuit în cele din urmă pentru a evita învățăturile eretice ale lui Savelie, care încurca ipostasurile și le distrugea caracteristicile proprii, cât și pentru a evita ideile blasfemiatoare ale eunomienilor, arienilor și ale tuturor acelor care negau dumnezeirea Duhului și distrugeau substanța sau natura sau divinitatea Persoanelor Sfintei Treimi prin adăugarea la Sfânta Treime a unei alte naturi, create și diferite în substanță[231]. Prin urmarea schimbarea terminologiei între primul și al doilea Sinod Ecumenic nu a avut loc din pricina vreunei schimbări cu privire la învățătura Bisericii cu privire la Sfânta Treime, ci din pricină că aceeași experiență revelată trebuia să fie protejată de feluritele învățături eretice. La Primul Sinod Ecumenic, esența este identificată cu ipostasul, pentru a scoate în evidență dumnezeirea Logosului împotriva lui Arie, iar la cel de-al doilea sinod ecumenic esența este despărțită de ipostas pentru a scoate încă odată în evidența dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi împotriva lui Savelie și a altor eretici. Așadar, avem de-a face cu o schimbare de terminologie și nu cu una de teologie. În cele ce urmează aș dori să adaug învățăturile Sfântului Vasile cel Mare cu privire la diferența dintre „ousia” și ipostas. Desigur, noi am întâlnit această diferență și la alți Părinți Capadocieni, spre exemplu la Sfântul Grigorie Teologul și la Sfântul Grigorie de Nyssa, însă aș dori să mă refer doar la Sfântul Vasile cel Mare, la care sunt rezumate aceste învățături ortodoxe.

În felul său caracteristic, Sfântul Vasile cel Mare scoate în evidență faptul că ipostasul și esența nu sunt același lucru. Diferența dintre esență și ipostas este aceeași cu cea dintre general și individual. Astfel, termenul de „ousia” caracterizează și exprimă ceea ce este comun, cum ar fi bunătatea și Dumnezeirea, în timp ce „ipostasul” denotă calitatea de Părinte, de Fiu și de Putere Sfințitoare[232]. Prin urmare, „ousia și ipostasul sunt deosebite prin cea ce generalul este diferit de idividual”. Așadar, în Sfânta Treime noi mărturisim o ființă pentru Dumnezeire, însă mărturisim Persoane care sunt diferite. Ceea ce este general este reprezentat de Dumnezeire, în timp ce calitatea de Părinte, de Fiu și de purcedere a Sfântului Duh sunt diferite. În acest fel, „de-a lungul întregului este păstrată atât unitatea prin mărturisirea unei Dumnezeiri, precum și ceea ce este caracteristic pentru Persoane este mărturisit prin diferențierea operată în ceea ce privește însușirile atribuite fiecăreia”[233]. Este specific Sfântului Vasile cel Mare atunci când afirmă faptul că prin această folosire de termeni este păstrată unitatea și este mărturisită diferențierea Persoanelor.