Strigând tăcere
de Lelia Mossora
Nu, niciodată nu te-am urmat în vis!
Deasupra ceru-nalt mă-mpovăra cu soare,
când brațele, strigând tăcere, m-au încins
pe-o margine de gând ca un parfum ce moare…
Și-n agonia verii, sub dealuri de rugină,
m-am închinat aievea petalelor de mac;
de la izvoare încă îmi vei fi fost retină,
să văd prin tine iarba, lumina s-o desfac
și-n mii de candelabre să o așez pe cer
cu fiecare gest voind să te cunosc,
nicicând să te gasesc... țărânii să te cer,
și vântului, și nopții, parfumului de mosc.
Nu, niciodată nu te-am urmat în vis,
ci doar în pribegia cuvintelor știute,
dar nerostite încă; erai un fals abis,
mult mai aproape chiar ca mările pierdute.
