[Iorest]

În prealabil postat de Seraphim7

Sa înțeleg de ce și ce și spre ce...

Din cartea Starețul meu Gheron Iosif Isihastul de Efrem Filotheinul, la nici 32 de ani Gheron Iosif avea rugăciunea inimii(și a trăit până prin anii 60):

„După aproape opt ani de război crâncen şi neîncetat al trupului, ajuns deja schimonah cu numele de Iosif, în ultima zi, în care avea să-l izbăvească Hristos, el cugeta întru sine descurajat:

„De vreme ce trupul meu este aproape mort şi patimile lucrează ca în deplină sănătate, înseamnă că demonii sunt biruitorii. Cu siguranţă că ei m-au biruit şi nu eu” .

Şi aşa cum zăcea, sleit de puteri din pricina deznădejdii, a simţit deodată că se deschide uşa chiliei sale şi intră cineva înăuntru.
Dar fiindcă era un ascet experimentat, nu s-a întors să vadă cine este, ci şi-a continuat cu multă luare aminte rugăciunea.
Deodată a simţit sub el o mână care îl irita şi-l îndemna la plăcere.
Când s-a întors, l-a văzut pe demonul desfrânării, întocmai cum îl descriu Părinţii, cu capul pleşuv şi plin de răni şi răspândind o duhoare nesuferită.

Stareţul Iosif nu numai că nu s-a înfricoşat, ci îndată s-a năpustit asupra lui cu mânie ca să-l prindă şi să-l rupă în bucăţi.
Dar atunci când l-a prins, acela s-a făcut nevăzut. I-a simţit în palme firele de păr, care erau ca cele de porc, iar în nări i-a pătruns o duhoare cumplită.

Din acea clipă războiul a încetat, iar în sufletul său s-a aşternut o pace desăvârşită, izbăvit fiind pentru totdeauna de patimile necurate ale trupului.

Toată noaptea aceea s-a bucurat şi I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru că nu l-a părăsit. în zorii dimineţii, ostenit fiind de privegherea sa cea îndelungată, a fost răpit în extaz şi i-a arătat Dumnezeu toată răutatea satanei, aşa cum el însuşi povesteşte:

„Am văzut un loc întins pe care marea îl despărţea. Şi pe toată această întindere erau puse curse, însă bine ascunse ca să nu se vadă.
Eu mă aflam într-un loc foarte înalt şi vedeam toată această privelişte.
Pe acolo trebuia să treacă toţi monahii. În mare se afla un balaur ce scotea flăcări pe ochi.

Din când în când îşi înălţa capul şi privea cu sălbăticie să vadă daca nu cumva s-a prins
vreun monah în cursă.
Iar monahii, trecând fără frică şi fără atenţie,cădeau rând pe rând în curse.
Unul era prins de picior, altul de mână, altul de gât, altul de pântece, altul de cele de sub pântece.

Abia atunci când se prindeau, se deşteptau şi începeau să plângă atât de jalnic, încât începeam şi eu să plâng de mila lor.
Iar demonul, văzând aceasta râdea sarcastic, cu satisfacţie, se bucura şi se veselea.
Însă eu mă întristam nespus de mult şi ziceam: «Ah, vicleanule balaur! Astfel ne faci şi ne înşeli!»”.

Şi venindu-şi întru sine, a simţit bucurie şi totodată şi multă tristeţe. Bucurie pentru că văzuse cursele diavolului şi întristare pentru primejdiile pe care le întâmpinăm în viaţă.

După această biruinţă finală a sa mărturisea că:

Am primit în dar curăţia, însă într-o măsură atât de mare, încât să nu mai fac deosebire între femeie şi bărbat. Nu mai lucra patima întru mine câtuşi de puţin. Cu Harul lui Dumnezeu, am
primit întru simţire darul curăţiei ”

Stareţul Iosif, prin nevoinţa sa neîncetată, deşi nu împlinise nici măcar al treizeci şi doilea an al vieţii sale, a ajuns la această stare înaltă.
Şi învăţa din experienţă că „rugăciunea şi viaţa celui care se nevoieşte şi îşi păstrează trupul curat şi mintea neîntinată de gândurile cele necurate se urcă la Ceruri ca tămâia cea bine-mirositoare. ”