[TINERI PENTRU ROMANIA]

NU VOM CEDA!
de maior (r) Tomescu Vasile

E noaptea anului nou, revelionul şi nu avem de băut decât un pic de cafea artificială cu un gust execrabil. Dar nu e totul...
Iată un alt amănunt jalnic, umilitor, a cărui evocare ar putea părea deplasată.
Vă puteţi imagina ce înseamnă pentru unii dintre noi inevitabila dizenterie?
Nicăieri nicio instalaţie sanitară.
Trebuie să alergi afară de zece, douăzeci de ori la câteva ore şi să stai în zăpadă, în bătaia vântului glacial.

Frumoasa fiară umană suplă, înflăcărată trebuie să se supună acestei umilinţe.
Ea se revoltă dar e nevoită să cedeze. Totuşi nimic nu poate atinge entuziasmul care ne animă.
Îndurăm umilinţa pentru că ştim de ce suntem aici şi pentru că am vrut să fim aici.
Ieri păduchii, astăzi frigul teribil care ne seacă de puteri. Le acceptăm.
Puţin ne pasă de privaţiuni, de natura ostilă.
Într-o zi va veni şi primăvara.

Întreaga stepă cuprinsă de furtună, degeaba trozneşte, şuieră, ridică valuri gigantice de zăpadă.
În ciuda frigului care ne arde, în ciuda viscolului care ne biciuie feţele am privit de sute de ori această manifestare de măreţie.
Mă simţeam purtat de vijelie, mă identificam cu această putere tumultoasă în care câmpia albă, cerul, vântul îşi uneau forţele, tresăririle, flăcările îngheţate, urletele prelungi ce se auzeau în depărtări.
Ce sunt oare, în astfel de momente, forţele care se agită în noi la vederea marilor dezlănţuiri ale firii?
Eram atunci încântat peste măsură, o imensă fericire mă cuprindea ca şi când nişte legături tainice s-ar fi realizat între sângele care îmi alerga prin vine şi vântul care sufla, între viaţa care îmi fremăta în corp şi viaţa violentă ce se năpustea prin spaţiu împinsă de suflul uriaşului din cer.

Toţi suntem gata pentru ce poate fi mai rău.
Dar poţi măsura dăruirea?
Moartea în umilinţă, nu-i un mod de a te dărui şi mai mult?
Sacrificiul nu se calculează, e fără reţineri.

Îi ascultăm mai degrabă pe farsori decât pe drepţi.
Totuşi inimile curate vor învinge.
Doar idealiştii vor schimba lucrurile în bine.

Scriu într-un adăpost sordid din apropiere de linia frontului aşezat lângă un butoi ruginit pe fundul căruia plutesc gunoaiele din apa noastră îngheţată.
Înfruntăm această sărăcie, această izolare pentru că ne iubim Ţara şi Neamul.
În noaptea de revelion, în această singurătate în care corpurile şi inimile se simt invadate de un frig de moarte, ne reînnoim legămintele.
Ne vom urma calea fără să cedăm, fără compromisuri.
Am prefera mai curând o mie de ani de frig decât să ne simţim într-o zi sufletul gol şi visele moarte.

Scriu fără să tremur aceste rânduri.
Într-o lume intrată în faliment e nevoie de suflete tari şi mândre ca stâncile pe care în zadar le izbesc valurile dezlănţuite.

31 decembrie 1941