[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de sophia

Legat de postit in afara tarii. Nu sunt de acord cu tine (pe de o parte). Da, este o nevointa. Spuneam ca mai ales la Craciun este greu. Pentru ca aceasta este o perioada de bucurie. Si toata lumea petrece si se bucura si tu nu ai voie nimic. Si poate nici in rest nu ai asa bucurii si astepti Craciunul ala ca pe un balsam pentru suflet.
Si vine Craciunul si ai voie sa te bucuri fix 2 zile. Si pe urma eventual de Anul Nou (ca unii nici atunci).
Si mai ales cand ai si copii si ei tin la toate atractiile astea cu balci si Mosi si dulciuri si cadouri.

De Pasti este altceva.

Fiecare pentru sine, in sufletul lui tine un post, o jertfa. Nu neaparat cu lista de produse in mana. Orice jertfa ar trebui sa conteze. Poate ca pentru un om bucatica aia la care renunta inseamna foarte mult.

Fără vreo intenţie polemică, Sophia, întrucât am înţeles că asta nu îţi place iar eu de atâtea ori am avut un ton poate prea mustrător, din păcate, cu tine (îmi cer iertare).
Îţi zic doar câte ceva din ce cred eu, precizînd din început că e doar opinie personală şi e posibil să greşesc tare.

1) Mai întâi, delimitezi problema postitului în afara ţării. Poate că e ceva special asta, nu ştiu, nu am trăit experienţa. Îmi pare însă că nu ar trebui să conteze prea mult locul, grupul de oameni, contextul în care postim. De ce? Pentru că, asemenea rugăciunii, postul e o atitudine interioară mai întâi, abia apoi o chestiune exterioară. Dar, în fine, nu ştiu cum e să posteşti când trăieşti printre americani ori vesteuropeni. Să fie ei mai dificili pentru postitul nostru decât sunt în România proprii concetăţeni nepostitori? Se poate, nu insist.

2) Faţă de nevoinţă în general eu găsesc două presiuni, să zicem, sau înrâuriri: una externă şi normativă (aşa zice legea locului, tradiţia, preotul, confratele etc.) şi alta bazată pe aplecarea inimii, pe înţelegere, pe nevoie - nevoia interioară de a posti. La fel e şi cu postul şi cu rugăciunea şi cu faptele milei în general. Cred că în viaţa noastră curentă facem nevoinţă, câtă facem, dintr-un amestec al acestor două influenţe principale. Mai cred că unii oamni se nevoiesc din adâncă dragoste şi înţelegere. Au descoperit că starea de nevoinţă perpetuă este o binecuvântare şi nu renunţă la ea în ruptul capului. Ei duc o viaţă ascetică din descoperire, din raţiuni ale găsirii şi căutării neîncetate a Mărgăritarului. Pentru ei curăţia nu este o cerinţă exterioară, ci însăşi condiţia interioară, legea tare a fiinţei lor. Modul lor firesc de a fi. Sunt adevăraţii creştini, oamenii îmbunătăţiţi deja. Au învăţat să se înfrâneze şi nu mai găsesc nici un motiv pentru a face altceva. Ei gustă bucuriile adevărate ale credinţei.

3) Crăciunul este o perioadă a bucuriei. Drept este, aşa se obişnuieşte.... Pentru mine e curios că oamenii împart timpul vieţii în perioade de bucurie sau de tristeţe, aşa, la comandă externă. Ori prin mecanisme de contagiune socială.
Mă întreb ce fel de bucurie trăiesc oamenii de Crăciun.
Am văzut că sunt două tipuri de bucurie: una exterioară, un pic cam ciudăţică şi parcă hrănită din contagiune şi raţiuni exterioare (tot lumescul participă la ea, e o adevărată tehnologie a fabricării acestei bucurii externe, bine comercializate, întreţinute), cu nevoi subiacente dintre cele mai de neînţeles pentru mine şi, mărturisesc, dintre cele mai stupide şi dăunătoare pentru suflet; şi una interioară, ca rod al unui demers care se poartă în toate cele fireşti - rugăciune, slujbe, postire, meditaţie etc.

4) Eu mă mir şi încă aştept lămuriri, de unde vor fi fiind ele, legat de raţiunea postului. Nu pot cu nici un chip să văd postul ca desprins de rugăciune.
Am sesizat că avem tendinţa să rupem nevoinţele de rugăciune, de taina rugăciunii mai exact. Şi să prezentăm nevoinţa, postul, ca pe o performanţă atletică, cumva... Ori ca pe o condiţie din care ar veni calitatea rugăciunii şi alte fapte binecuvântate. Mai întâi isprăvile mele "creştineşti", că apoi, văzînd Domnul cât mă silesc, îmi dă Domnul şi rugăciunea adevărată, ca o răsplată pentru strădania mea. Pe măsura strădaniilor....
Aşa să fie, oare?....
Dar cred că nu există viaţă duhovnicească şi nici vreun alt lucru ori strădanie folositoare pentru om decât, invers, adică tocmai pe temeiul rugăciunii.
Starea interioară de rugăciune neîncetată, aplecarea minţii (ori ridicarea) la Dumnezeu, în inimă adică, faptele şi atmosfera de rugăciune în care omul se simte mai în firea lui ca în orice altă ipostază - sunt modul de a trăi cel mai sănătos şi mai fertil pentru om.
Dacă postul şi orice nevoinţă se sprijină ori se împletesc pe starea de rugăciune, pe aplecarea (sau ridicarea?) iubitoare faţă de Hristos şi Biserică, atunci postul nu mai e o problemă de context ori contagiune exterioară. Ci o dimensiune firească a vieţii interioare, un conţinut al stării de a fi a duhului însănătoşit ori care trage la sănătate şi spor.

Mă întreb mereu de ce înţelegem toate ca pe ceva exterior ori atîrnînd atât de semnificativ de exterior. Nu ştiu, continui să întreb şi să mă întreb... O fi atât de important de ce şi cum se alipeşte sufletul omului?...:)
Şi o fi atât de decisiv ca omul creştin să fie permanent în aplecarea minţii către inimă? În rugăciune, adică?... Oare e chiar adevărat că toate cele bune şi folositoare ne vin din rugăciune, cu rugăciune mai întâi?

Toate cele bune,
Doamne ajută!