Citat:
În prealabil postat de Ioan_Cezar
Cartea ne constituie, devine parte din ființa noastră, sufletul nostru o iubește și, recunoscător pentru ce am trăit în timpul petrecerii lecturii, aducem recunoștință cărții vorbindu-i, mângâind-o, îngrijind-o, lăudînd-o etc. Ne e greu să o dăm mai departe întrucât face deja parte din ființa noastră. Ne constituie. Și, totodată, ne obligă, cumva, să o rodim, să o înmulțim, să o fructificăm în modul nostru de a fi.
Mă gândesc la Biblie, la Filocalia, de pildă... (și la multe alte cărți bune)
Și îmi amintesc cât de nenorocit se simțea pelerinul (din "Pelerinul rus") când cei doi soldați dezertori îi furaseră cărțile. Și cât de fericit, de împlinit era, atunci când le-a recuperat....
Cărțile sunt duhuri. Ele se logodesc cu duhul nostru și aspiră la o nuntire nesfârșită.
Cum să te lepezi de duhul care te-a fericit, te-a crescut, te-a trezit etc.?
Ghicesc aici și un semn al omului cu vocația prieteniei...
*
Și tocmai din aceste motive, când totuși oferim o carte pe care am citit-o și iubit-o, înțeleg că iubim jertfelnic pe cel căruia i-o dăruim.
|
Minunat spus, frate Cezar, iar cu ocazia asta mi-au trecut prin minte cateva momente din viata mea, legate de carti. In "86 cand eram constient ca parasesc definitiv Timisoara, aveam adunate multe din acele carti pe care am facut orice, nu doar sa le citesc, ci sa le am. Iar la acea vreme trebuie sa spun ca dadeam pe o carte buna si ultimile mele economii. Plecand din Timisoara, nu mi-am oprint nici macar una din acele carti, ci i le-am daruit fratelui meu care si el la randul lui imi intinsese de multe ori o mana consistenta de ajutor. Gestul meu l-a uimit, fiindca stia cat de mult imi iubeam acele carti. As fi putut sa-i dau orice, dar n-ar fi fost la fel de "atins" in adancul sufletului. Si-acum, cand mai merg in vizita, revad in mica lui biblioteca, toate acele carti de-atunci, asezate parca in prim-plan...
Dupa multi ani, cand aveam deja o familie, si alte prioritati, am luat la ocazie o doamna. Si cum eu niciodata nu accept bani pentru asemenea fapte, femeia s-a simtit totusi datoare intr-un fel si mi-a lasat pe canapea o carte. In primul moment n-am stiut ce carte, considerand ca este una dintre acele carti pe care le impart sectarii. Ajuns acasa am fost placut surprins sa descopar ca acea carte era despre viata Sf. Ioan Rusu. Citind-o, cred ca am plans la fiecare pagina in parte, fiindca cel ce o scrisese fusese in mare har. Dar intr-o zi, cineva mi-a sugerat sa fac o vizita unui bolnav de cancer pe care nu-l cunosteam personal, dar caruia i se vorbise despre mine si despre faptul ca si eu la randul meu am scapat cand nimeni nu mai credea. Era asadar vorba de un cuvant de imbarbatare. Inainte sa plec spre locuinta lui, m-am gandit indelung ce sa-i duc in dar, fiindca imi doream sa nu intru pentru prima data in casa omului, cu mainile goale. De pe birou, cartea Sf Ioan Rusu, parca abia astepta sa fie daruita si altuia... Fara sa mai stau pe ganduri, am luat-o pur si simplu, fara s-o mai impachetez in vreun ambalaj, considerand ca acea carte in sine reprezinta insasi VINDECAREA, daca Dumnezeu vrea. Si iata ca de-atunci au trecut vreo 7 ani, iar barbatul este bine si vioi. Nu stiu daca Sf Ioan Rusu a facut vreo minune, sau nu stiu prin ce minune acel om si-a revenit spectaculos, dar cand m-am intalnit la oras cu el, arata plin de energie si seninatate. Dar mai ales se impacase cu fratele lui cu care l-am rugat de fapt sa inceapa... "terapia"!
Fara a fi inteles gresit, cred cu tarie ca cel mai frumos si desavarsit dar de carte, este darul de "Cartea sfanta"! Iar acest dar nu se face oricum, oricui, ci numai aceluia care are bucuria sufleteasca sa primeasca un astfel de dar si sa-l pretuiasca in asa fel incat sa devina din "culegator", "semanator"! In momentele mele de liniste imi doream sa am ocazia sa impart astfel de carti, dar nu mergand din usa-n usa si nici impartindu-le pe strada, pentru ca acele daruri ajung in foarte scurt timp in galeata de gunoi. Imi doream sa am sansa sa daruiesc celui ce are nevoie. A fost de-ajuns sa gandesc asta, fiindca nu odata, avand anumite discutii cu cineva, il auzeam spunand ca mult ar vrea sa aiba de unde citi Paraclisul atat de mult ajutator la nevoie, sau psalmi... Si astfel ocazia de a darui se implinea de la sine, prin marea mila a lui Dumnezeu care le oranduia cu mare grija, pe toate.
Despre "Pelerinul rus", pot spune cu mana pe inima ca este cartea mea de capatai, fiindca nu a fost vreo carte in viata mea pe care s-o fi urmarit de atatea zeci si zeci de ori. Sunt atat de multe detalii acolo incat nu exista om pe fata pamantului sa nu se poata mantui daca tine cont de toate acele detalii si intamplari pe cat de simple, pe atat de adanci si de bogate in intelepciune. Iar asta tine iarasi de Har!... Nu trebuie sa ne punem noi, intrebari de genul "cum trimite Dumnezeu Harul?", ci doar sa acceptam gandul ca intotdeuna gaseste El o cale anume!...