După slujbă, un tânăr s-a apropiat de preot si l-a întrebat:
- Părinte, îmi dati binecuvântare să mă duc mâine cu colegii mei la un film? Am terminat sesiunea si vreau să mă relaxez putin.
- La ce film vreti să mergeti?
- La o comedie.
- Dacă tii mult să mergi, du-te.
Tânărul s-a îndepărtat. Paracliserul, care în tineretea sa fusese frate de mănăstire, auzind cuvintele părintelui, s-a smintit:
- Vai, părinte, cum îl lăsati să îsi piardă timpul?
- Nu e treaba ta.
- Totusi, nu vă e frică de Dumnezeu?
- Nu esti tu duhovnicul lui, ci eu. De câteva luni vine la biserică si e din ce în ce mai râvnitor. Nu trebuie să privească credinta ca pe un jug sufocant. Trebuie să urce pe fiecare treaptă, nu poate ajunge direct la capătul drumului. Peste câtiva ani sau poate chiar peste câteva luni poate că va renunta de bună-voie să meargă la comedii. Se va folosi mai mult dacă va urca pe treapta următoare la momentul potrivit, nu când îi impun eu.
- Nu vă înteleg.
- Uite, îti dau un exemplu. Tu asculti la tine acasă muzică religioasă?
- Da, cum să nu. Uneori ascult până suprasolicit casetofonul.
- Aici vroiam să ajung. Si atunci, îti mai pui muzică?
- Nu, să nu-l stric.
- Asa e si cu sufletul. Cum să-ti explic mai simplu? Sufletul e ca un stomac. Dacă îi dai hrană duhovnicească tot timpul, fără să îi dai timp să digere ce mănâncă, face indigestie. Toate trebuie făcute cu măsură.
|