Citat:
În prealabil postat de cristiboss56
Dacă ne-am pierdut atenția, să spunem rugăciunea din nou, de la capăt, și dacă iarăși gândul nostru se îndepărtează, să spunem rugăciunea și a treia oară, și a patra oară. ( ...)"
|
M-am surprins gândindu-mă de multe ori la expresia "aproapele nostru" și, (de)format psihologic cum sunt, desigur că m-am gândit mai întâi la mulțimea dinlăuntrul meu.
Ca persoană care mă aflu între oameni sunt tentat, firește, să spun că aproapele este un alt om.
Însă, ceea ce îmi scapă de obicei este faptul crucial, după mine, că tocmai atunci aproapele îmi este mai întâi înlăuntru, în subiectivitate, în văzduhurile interioare/sufletești.
Un gând lăuntric îmi este un mesaj venit de la un aproape interior. În funcție de cum răspund acestui gând interior decurge întâlnirea mea cu aproapele exterior.
Conștiința mea primește un gând dinlăuntru. Dacă accept că eu, în accepțiunea cea mai simplă, sunt cel conștient de sine, atunci pentru acest eu conștient aproapele este mai întâi cel ascuns înlăuntru. Semenul din afara mea este deja ...departe, comparativ cu acest aproape interior.
Îmi pare că lucrarea duhovnicească se centrează tocmai pe acest aproape interior, mai întâi. Sau, poate, sunt chemat la atenție distributivă - spre lăuntrul meu și spre semenul din relația interpersonală.
Cred că dialogul intrapersonal este de mare importanță pentru dialogul interpersonal.
Psihologia face mare caz de acest dialog interior. Din câte cunosc (cu prejudecățile mele) nici duhovnicia / pocăința nu se află prea departe de această ordine de priorități.
Hristos Domnul ne învață să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte.... Adică mereu, tot timpul...
Pe cine?
Evident, pe semenul nostru.
Iar eu îndrăznesc să emit ipoteza că acest lucru trece printr-o prealabilă iertare înlăuntru. A cui? A aproapelui interior, care mă poate îndemna să nu îl iert pe cel din fața mea.
La rugăciune, e un proces similar, după opinia mea. În singurătatea lui socială, rugătorul care se îndeletnicește cu lucrarea cea sfântă și sfințitoare (despătimitoare) are prilejul să ierte neîncetat pe cel sau pe cei care îl sâcâie dinlăuntru: gânduri, imagini, amintiri, emoții etc. Ce de apropiați vin din lumea internă taman la rugăciune!.... Dintr-o dată, deși singur în cămara ta, te trezești într-o îmbulzeală sufletească de nedescris. Toată psihologia ta subiectivă parcă s-a pus în mișcare tocmai atunci! Ce faci în (ne)cazul acesta? Cum lupți?
Prin iertare - după câte cunosc.
Astfel, ne-răspunzînd mesajului interior, neintrînd în dialog cu gândurile ( cred că e suficient să pomenești de ele la spovedanie) ci doar luînd un simplu act de prezența lor, îți vezi de treaba ta, mai departe: continui să te rogi, suind călare pe-o lacrimă, pe-un suspin, pe un Doamne ajută-mi! ș.a.m.d...
P.S. Nu puneți preț pe aceste gânduri. Sunt doar păreri de psiholog (aproape) ieșit la pensie. În nici un caz nu mi-ar plăcea să fie considerate povață, sfat sau, Doamne ferește, învățătură duhovnicească. Opinie personală, cel mult - pe care, dimineața, recitind-o s-ar putea să o modific sau să o șterg de-a binelea.