"Cel ce va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine Mă primește" - a spus Mântuitorul nostru Hristos.
Cred că una dintre faptele cele mai bine plăcute în fața lui Dumnezeu este aceea de a adopta un copilaș, de a-l lua dintr-o instituție a statului (unde va fi crescut, ca vai de lume, până la majorat, când va fi lăsat, la propriu, pe străzi) sau dintr-o familie iresponsabilă și de a-i oferi dragostea părintească după care orice suflet de copilaș tânjește din toată ființa lui!
Dumnezeu să le ajute tuturor celor care au această frumoasă, creștinească intenție să aibă copilași adoptivi buni, recunoscători, iubitori de părinți!
P. S. Cunosc personal mai multe cupluri care, după ce au adoptat un copil, au avut și proprii copii biologici. Desigur, după ce ai ales să înfiezi un copilaș, acela îți aparține, îți este fiu/ fiică, în aceeași măsură ca un copil natural (de vreme ce ți-ai asumat, în fața lui Dumnezeu, responsabilitatea de părinte). Totuși, cred că aceste "întâmplări" (neîntâmplătoare...) sunt semne din partea lui Dumnezeu că fapta adopției a fost... scrisă-n Cartea Vieții. :)
Doamne ajută!
P. S. 2. Mi-am pus de multe ori întrebarea: din ce motiv, oare, unii copii adoptați, atunci când află că părinții lor nu le sunt părinți biologici (ca și cum asta ar fi important...), vor să-și cunoască "părinții" naturali.
Adică pe cine vreți să cunoașteți? Pe ăia care v-au abandonat?!...
Cred că, dacă mâine mi s-ar spune că mama și tata îmi sunt părinți adoptivi (nu biologici), nu aș avea nici cea mai mică tresărire, în sensul unei dorințe de a recunoaște alți părinți în afară de ei! Părinții adevărați, așa cum atât de frumos scria Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt nu doar cei care dau naștere unui copil (de fapt, viața o dă Domnul, Tatăl ceresc), ci cei care-și câștigă calitatea de părinți prin faptul că-i cresc pe copii cu dragoste, oferindu-le afecțiunea, protecția și educația de care au nevoie.
Părinților adoptivi Mântuitorul le va spune, neîndoielnic, în ziua Judecății:
"străin am fost și M-ați adus la voi".