[Ioan_Cezar]

Mulţumesc, frate, slavă lui Dumnezeu!
Ei sunt bucuria şi mângâierea noastră cea mai mare, pentru ei noi trecem peste cele mai grele momente şi chiar peste nepotrivirile inevitabile, pe ici pe colo, dintre noi... Cu adevărat copiii sunt un dar care îi ajută pe părinţi să rămână pe brazdă atunci când li se pare că nu mai pot depăşi unele situaţii, când le pare că au rămas fără sens ori fără puteri... Dumnezeu lucrează prin ei. Iar când nu sunt copiii, Domnul ne dă alte căi, alte şanse, mereu - tot prin oameni şi prin legătura cu oamenii.
E greu însă când voim să ţinem cont de specificul fiecăruia; nu merge cu aceeaşi măsură, mereu trebe personalizat şi asta nu-i uşor. Desigur că ţintele sunt comune adeseori (poftim, vecernia e la 5 pentru toţi şi durează aproape 2 ore), însă învăţăm să respectăm ritmul şi puterile fiecăruia. Şi nu-i simplu! Băiatul are prin însăşi natura lui masculină anumite tendinţe care uneori intră în conflict cu ale fetiţei. El e mai vulcanic, mai impetuos, ea ea caldă şi, cum să zic, totodată aşa ca o răcoare lină...:) Pe cât de expresivă în grijă şi afecţiune, pe atât de delicată şi de gingaşă, de sensibilă şi serioasă. E gravă. El e mai şturlubatic, dă năvală, răbdarea nu îl caracterizează. Dar la slujbe e taman invers: răbdător şi concentrat, puternic în trăire. Şi îmi explică multe, a învăţat la şcoală şi la cateheza de duminică...:) Mă cam îndrumă când mintea mea lumească părăseşte calea. Are nu doar înţelegere curată şi limbaj cu miez, ci şi o memorie excepţională, corelează deja multe date, stăpâneşte ferm şi clar reperele din Scriptură, din rugăciuni etc. L-aş voi preot, deh, dacă ar fi după mine...:) Sau monah. Când îi zic uneori (că nu mă pot abţine, de încântare), el zâmbeşte înţelegător, cu compasiune... Nu cred că-i surîde deocamdată... Dar iubeşte Biserica!

Pentru ceilalţi părinţi: din experienţă spun că tot ce nu ştim noi să brodim cu copiii, are grijă Bunul Dumnezeu lucrînd direct în inima lor sau prin oameni. De asta sunt convins deja, aşa că să nu mai fim anxioşi şi neîncrezători, ci răbdători, cu nădejde şi cu măsură în toate, cât ne-o fi puterea. Doamne ajută!