Mitropolitul Antonie de Suroj despre indoiala...

<<Poate părea stranie o astfel de afirmaţie auzită din gura unui credincios care cu inspiraţie şi încredere apără dreptul fiecăruia la îndoială. De fapt, aceasta este doar o altă expresie a cunoscutei idei ce spune că omul trebuie să fie sincer până la capăt, să fie sincer în mod necondiţionat, să fie mereu gata să-şi pună la îndoială propria existenţă şi propriile convingeri. Acestea sunt cu putinţă atunci când credem că există ceva de nezdruncinat care alcătuieşte obiectul căutărilor noastre. Omul se teme de îndoială doar atunci când i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, atunci se clatină şi întreaga realitate, se clatină totul şi el nu mai are pe ce-şi sprijini piciorul. Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viaţă, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat, şi nu al aflării liniştii şi certitudinii.

Acest lucru este foarte important în cercetarea ştiinţifică; este foarte important în gândirea filosofică; şi nu este mai puţin important în experienţa religioasă. Nu putem să creştem mai sus de limitele zilei de azi dacă ne este teamă să-i suspectăm conţinutul. Iar în ceea ce priveşte aspectul religios, unul sin scriitorii Bisericii din secolul al IV-lea, sfântul Grigorie de Nyssa, spunea că dacă am încerca să construim o imagine integrală despre Dumnezeu, alcătuită din indiciile scripturistice, din Revelaţia Divină şi din experienţa sfinţilor, şi dacă vom crede că această imagine ne dă o reprezentare despre Dumnezeu, atunci cu siguranţă că am creat un idol şi nu mai suntem în stare să-l aflăm pe adevăratul Dumnezeu cel Viu , care este doar viaţă şi mişcare.>>

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Anto...0Cutezanta.htm


<<IPS Antonie: Fiind creştini, ne aflăm întotdeauna în tensiune – în nelinişte, dar în acelaşi timp în fericire. Acesta este un lucru nebunesc, ridicol. Numai că este adevărat – la fel de adevărat ca atunci când acceptăm întunericul nopţii deopotrivă cu strălucirea zilei.
Trebuie să împlinim un act de capitulare – dacă sunt în Hristos, atunci există momente în care trebuie să împărtăşesc strigătul Domnului pe Cruce şi întristarea Lui din Ghetsimani. Există un mod de a fi înfrânt, chiar în credinţa noastră – atunci când împărtăşeşti tulburarea Domnului. Nu cred că ar trebui să spunem: „Aceasta nu ţi se va întâmpla ţie niciodată”. Dacă suntem creştini ar trebui să trecem prin această viaţă acceptând viaţa şi lumea fără a încerca să creăm o lume falsificată.
Dar, pe de altă parte, creştinul este asemenea celui care trăieşte în trei dimensiuni într-o lume în care majoritatea oamenilor trăiesc doar în două. Oamenii care trăiesc în libertate şi în interiorul unei dimensiuni a veşniciei vor simţi întotdeauna că ceva este greşit, vor descoperi că ei sunt cei care vor rămâne întotdeauna pe dinafară.
Cu aceasta problemă s-au confruntat primii creştini atunci când au afirmat că singurul lor rege era Dumnezeu. Ceilalţi s-au strâns roată în jurul lor şi le-au spus: „Dacă spuneţi asta înseamnă că nu vă mai supuneţi regelui nostru”, aşa că deseori îi persecutau. Numai că singurul mod adevărat de a rămâne devotat lumii bidimensionale este a fi devotat lumii tridimensionale, pentru că în realitate lumea are trei dimensiuni. Dacă trăieşti cu adevărat în trei dimensiuni fără a vieţui simplu în două, imaginându-ţi-o doar pe-a treia, atunci viaţa va fi deplină şi semnificativă. Primii creştini puteau trăi aşa, iar creştinii de astăzi pot şi ei.>>
http://florinm.wordpress.com/2011/02...ns-si-alungat/