Citat:
Īn prealabil postat de sweety
eu am acum 16 ani si ceva. cand aram mai mica stateam cu urechile mai descoperite, sa zic asa...acum nu mai imi prind parul deoarece chiar se vad departate si cateodata ma mai intreaba lumea de ce nu il prind si nici nu stiu ce sa le raspund...ma simt si complexata putin..nu vreau sa schmb ceva la mine, ma simt bine asa cum sunt , nu vreau decat sa le apropii de cap, adica nu modific ceva. va multumesc pt raspunsuri.
|
Te inteleg. Si eu am suferit toata adolescenta si tineretea pentru ca consideram ca am o frunte prea inalta. Spre deosebire de urechi, fruntea nu se opereaza, dar se poate acoperi cu bretonul. Nu cred ca Dumnezeu nu stie de urechile tale, odata ce fiecare fir de par e numarat! Problema cu urechile e temporara; iti va trece, asa cum nu ma mai deranjeaza pe mine fruntea mea.
Dar de unde stii ca-ti va place cu ele alipite de cap?!? Cunosc pe cineva, care si-a facut operatie la nas, si tot nemultumita e de aspectul lui...
Lasa complexele...sunt doar idei pe care ti le-ai bagat singura in cap.
Imi aduc acum aminte de o poveste auzita acum multi ani, fapt autentic: era o fata foarte ķubita si alintata de familie. Avea un chip frumos, dar era teribil de sasie. Cineva nu a mai rabdat si i-a spus: Dar de ce nu faci ceva cu ochii tai? La care ea a raspuns, uitandu-se crucis la el: Dar ce au ochii mei?!?
Nici nu realiza ca este sasie. Iata ce inseamna sa ai incredere in tine. Si trebuie sa avem incredere in noi, indiferent cum aratam. Sa ne gandim la cei care nu au maini, nu au picioare, nu au ochi, sau nas, si un loc de inima au un sloi de ghiata... Si atunci tot mai bine cu niste urechi cu un aspect putin mai accentuat.
Fii tu iubitoare de oameni si nu va mai sesiza nimeni ca urechile tale sunt cu un milimetru sau doi mai mari.