Citeam ieri în cartea Monicăi Fermo "Metanii de dor" că ne trăim credinţa într-o stare de "călduţ", aceea care nu este recomandată în Scriptură. Ne simţim bine cu Dumnezeu, dar nu renunţăm la ambiţiile noastre lumeşti, ca şi când am putea sluji la doi domni...

Eu m-am simţit vizată, aducându-mi aminte de câte ori am simţit (cu înflăcărare) că nu îmi trebuie altceva în viaţă decât conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, şi de câte ori am uitat sau mi-am încălcat promisiunile, căzând în plictiseală, păcat, autosuficienţă...

Crede că este nevoie de timp să ne maturizăm în credinţă, tot timpul avem de luptat cu ispitele şi nu simţim mereu adierea Duhului la aceeaşi intensitate. Dar asta seamănă cu îndreptăţirea de sine... De ce nu pot să mă bucur mereu, să iubesc curat şi fără frică, să mă las mângâiată de darurile lui Dumnezeu?

Voi ce v-aţi răspunde la întrebarea: sunt eu căldicel sau dragostea pentru Hristos este fierbinte în inima mea?