[strajeru]

MAREA SCHISMA
Schisma dintre Bizant si Roma a fost, negresit, evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea crestina s-a rupt in doua jumatati, iar aceasta sciziune ce dureaza inca, a determinat in buna masura destinul Rasaritului, ca si cel al Apusului. Biserica Rasaritului, care este esentialmente adevarata Biserica a lui Hristos, si-a vazut limitat campul cultural si geografic de actiune; pe plan istoric, ea s-a confundat doar cu lumea bizantina.
Cat despre Biserica Apusului, ea a pierdut echilibrul doc-trinar si ecleziologic al crestinismului primar, iar acest deze-chilibru a provocat Reforma din secolul al XVI-lea.
La originea schismei se gasesc, legate inextricabil, mo-biluri teologice si neteologice. Ar fi zadarnic sa le negam pe unele sau pe altele. Ratiunile propriu-zis teologice vor fi in final determinante, deoarece ele vor impiedica solutionarea dificulta-tilor si vor provoca esecul tentativelor de unificare. Ele consti-tuie, pana in ziua de azi, obstacolul major de care se impiedica bunavointa „ecumenica”.
Incepand inca din secolul al IV-lea, intre Rasaritul si Apusul crestin se facea deja simtita o tensiune ecleziologica ce privea statutul papei in Biserica. Aceasta tensiune latenta a crescut de-a lungul timpului, transformandu-se in secolul al IX-lea intr-o opozitie deschisa.
Conflictul va avea ca fundal politic aparitia, in Occident, a imperiului carolingian.
Papa devenise din 754-755 si sef de stat. Regele francilor, Pepin cel Scurt, care fusese chemat de papa in ajutorul sau, ii daruieste acestuia din urma teritoriul cucerit de la longobarzi, in Italia centrala, sub denumirea de „Patrimonium Sancti Petri”. Creandu-si astfel un stat terestru, papa se emancipeaza de sub puterea politica a Bizantului, ba mai mult, face concurenta Imperiului bizantin, in calitatea lui de sef al unui stat numit Republica Romanorum.
Pentru sustinerea si justificarea crearii unui stat papal terestru, papii s-au bazat pe doua documente neautentice:
1. Donatio Constantini, prin care pretindeau ca imparatul Constantin cel Mare ar fi donat Papei Silvestru I, Italia si cetatile ei, drept recompensa pentru ca l-ar fi vindecat de lepra prin baia botezului. Actul a fost dovedit neautentic in secolul al XV-lea de catre canonicul Laurentiu Valla din Florenta, deoarece se stie, dupa istoricul Eusebiu de Cezareea, ca imparatul Constantin cel Mare s-a botezat pe patul de moarte, cu cateva zile inainte de moartea sa, intamplata la 22 mai 337, la Ancyrona, la marginea Nicomidiei; si
2. Decretaliile pseudo-isidoriene, o colectie de canoane si decrete, parte autentice, parte falsificate si parte imaginate, atribuite pe nedrept lui Isidor de Sevilla († 636). Aceste decre-talii au folosit papei si pentru sustinerea suprematiei papale.
Spre sfarsitul secolului al IX-lea, Carol cel Mare, regele franc, a inceput sa emita pretentii la titlul de imparat roman. Neobtinand recunoasterea din partea Bizantului, el a decis sa surpe autoritatea Constantinopolului. Unul din mijloacele la care a recurs a fost acuzatia de erezie: imparatul Rasaritului nu putea sa mai pretinda succesiunea imparatilor crestini, deoarece «venera icoanele si marturisea ca Sfantul Duh purcede „de la Tatal prin Fiul” si nu „de la Tatal si de la Fiul”». Aceste acu-zatii, aduse de Carol in celebrele Carti caroline adresate papei in 792, se opuneau in mod clar deciziilor celui de-al saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) si deschideau interminabila controversa greco-latina asupra lui Filioque (adaugarea in Crez la formula „Duhul Sfant, Care de la Tatal purcede” a expresiei „si de la Fiul”, care nu exista in original). Mai multi episcopi si teologi franci s-au lansat atunci intr-o controversa antigreaca sub patronajul curtii de la Aix-la-Chapelle.
Din fericire, Biserica Romei, acceptand patronajul politic pe care Carol i-l oferea, s-a opus cu fermitate atacurilor sale doctrinare impotriva Rasaritului. Papa Adrian I (772-795) si Leon al III-lea (795-816) au luat apararea Sinodului de la Niceea si au respins cu tarie introducerea lui Filioque in Simbolul de credinta. Totusi, in noaptea de Craciun a anului 800, Papa Leon al III-lea l-a incoronat la Roma pe Carol cel Mare, ceea ce a dus la o schisma politica intre Apus si Rasarit.
Conflictele secolelor al IX-lea si al XI-lea vor izbucni atunci cand interesele politice ale Imperiului franc se vor uni cu pretentiile canonice ale papilor impotriva Bizantului.
Incepand cu secolul al VIII-lea, istoria papalitatii este dominata de problemele relatiilor cu imperiul carolingian. In secolul al VIII-lea si mai ales in secolele al X-lea si al XI-lea, episcopii Romei sunt aproape in intregime dominati de imparatii franci; papi curajosi vor reusi totusi sa se impotriveasca.
Dar, desi marii papi reformatori cautau independenta Bi-sericii, ei erau mostenitorii unei civilizatii carolingiene care se definise pe sine prin opozitie cu Rasaritul si se dezvolta in afara traditiei Sfintilor Parinti ai Bisericii: doar latina si occidentala, aceasta civilizatie era comuna papilor si imparatilor Apusului.
Papa Nicolae I (858–867) a fost un luptator pentru intemeierea unui imperiu spiritual mondial, in fruntea caruia sa troneze „urmasul Sfantului Petru”. El sustinea ca detinatorul „scaunului apostolic” ar fi primit de la Iisus Hristos dreptul de a pastori pe toti credinciosii, ca unicul legiuitor al Bisericii, ca judecatorul suprem care poate sa judece si sa cheme spre justificare in fata tronului sau, nu numai pe clericii diferitelor dieceze, ci si pe episcopi, mitropoliti, ba chiar si pe patriarhi, dar nu poate fi judecat de nimeni, iar hotararile sale au valoarea si puterea canoanelor. Acest punct de vedere a fost afirmat de sinodul Roman de la 863. Se mai preciza si ca orice abatere de la o dispozitie papala atrage dupa sine lovirea cu anatema.
El a impins pretentiile jurisdictionale si impotriva titularu-lui scaunului de la Constantinopol, amenintand cu depunerea pe Patriarhul Fotie. Desi a cautat sa separe puterea spirituala de cea lumeasca, s-a simtit judecatorul si duhovnicul suprem si nediscutat al principiilor lumesti, in chestiuni de natura biseri-ceasca.
Prin Nicolae I, papalitatea romana a cautat sa devina un imperiu lumesc, o teocratie pontificala.
Pe de alta parte, grecii ii acuzau pe apuseni de unele practici necanonice: celibatul clericilor, consumarea de animale sugrumate si de sange, postul de sambata, mancarea de oua si branza in sambetele si duminicile Paresimilor, introducerea «missei» romane in locul Liturghiei ortodoxe, pictarea Mantui-torului sub forma unui miel, si mai ales invatatura ca Sfantul Duh purcede «de la Tatal si de la Fiul» – invatatura ce fusese impusa in tot imperiul carolingian.
Totodata exista si disputa privind provinciile Iliricului Oriental, Italia de Sud (Calabria), Sicilia si Creta, ce fusesera trecute de imparatul Leon III Isaurul sub jurisdictia Constanti-nopolului, pentru ca fusese acuzat de papa ca eretic, si asupra carora papa emitea pretentii permanent.
Un alt focar de conflict dintre Rasarit si Apus era faptul ca cea mai mare parte a tarilor slave fiind pe punctul de a adopta religia crestina, ezita in fata presiunilor politice si religioase venite din partea celor doua imperii rivale: Bizantul si imperiul franc. Pe rand, regii bulgarilor au primit sau au alungat clerul bizantin sau german (ce impunea noilor convertiti latina ca limba liturgica, si un ritual apusean care avea in liturghie cantarea simbolului de credinta cu Filioque), supu-nandu-se jurisdictional fie Constantinopolului, fie Romei (unde Filioque nu fusese deocamdata admis).
Papa Ioan al VIII-lea a inteles pericolul ce-l reprezenta pentru unitatea crestina atitudinea predecesorilor sai imediati. A dat dreptate grecilor in problema limbilor liturgice si in cea a lui Filioque; trimisii sai la Constantinopol au condamnat laolalta cu intreaga Biserica a Rasaritului faimosul adaos „si de la Fiul” la simbol. Sinodul din 879-880 reprezinta un model al felului in care Biserica Ortodoxa intelege unitatea crestinilor: o unitate in credinta, careia primatul roman ii poate fi o marturie, dar a carui origine nu este aceasta.
Totusi cele doua popoare, grecii si romanii, cu predispo-zitii si inclinatii diferite, deosebiti prin limba, cultura si civilizatie, ajung in secolul al IX-lea sa nu se mai inteleaga, sa se priveasca chiar cu raceala si resentimente.
In secolele X si XI papalitatea a cunoscut una dintre cele mai profunde decaderi din istoria sa, demnitatea papala fiind obtinuta prin uneltiri, crime, intrigi de curte si favoruri josnice.
Papalitatea s-a amestecat si in certurile ivite la Constanti-nopol in jurul ocuparii scaunului patriarhal, marind astfel ura Rasaritului Ortodox contra Apusului Catolic. Imparatul Roman I Lekapenos a ridicat in 933 la patriarhie pe fiul sau Teofilact, inlaturand pe venerabilul Patriarh Trifon. Pentru ca actiunea lui sa fie canonica, a crezut potrivit sa se adreseze Bisericii Romei, rugand pe Papa Ioan al XI-lea sa recunoasca pe noul patriarh. Papa s-a grabit sa satisfaca dorinta imparatului. Dupa moartea nevrednicului Teofilact, patriarhii urmatori n-au voit sa se supuna Romei, asa incat dezacordul dintre Roma si Constanti-nopol a devenit si mai pronuntat.
In 1014 imparatul Henric al II-lea a venit la Roma pentru a fi incoronat de papa Benedict al VIII-lea si a obtinut ca la incoronare sa fie adoptat un rit germanic, adica in Liturghie crezul sa fie cantat cu Filioque. Ca urmare, din ordinul Patriarhului Serghie II, numele papei a fost sters din dipticele Bisericii din Constantinopol. Deci inca de la inceputul secolului al XI-lea comuniunea in cele sfinte era efectiv rupta intre cele doua „Rome”.
Aceasta stare de puternica tensiune ce se instalase intre Apus si Rasarit (mai ales disputele din Italia de Sud, apoi, pe langa cele vechi, noile „inovatii” ale latinilor, dintre care introducerea unor obiceiuri mozaice in crestinism, intrebuintand azima in locul painii dospite la savarsirea Sfintei Euharistii, si altele), l-au hotarat pe Imparatul Constantin Monomahul sa convoace un sinod la Constantinopol.
Dar in secolul al XI-lea, spre deosebire de secolele anterioare, cand tensiunile intre Roma si Constantinopol se aplanasera, situatia avea aceasta latura tragica, ca, din pricina ignorantei reciproce, Rasaritul si Apusul pierdusera criteriul ecleziologic comun ce le permitea altadata sa se inteleaga. Pentru unii, scaunul Romei era criteriul unic al adevarului, pentru ceilalti, Duhul Adevarului odihnea asupra intregii Biserici si se exprima in mod natural pe calea sinodala.
Papa Leon IX a acceptat propunerea imparatului Constan-tin Monomahul si a trimis la inceputul lui ianuarie 1054 o delegatie papala la Constantinopol, in frunte cu cardinalul Humbert. Nenorocirea a fost ca acesta, un om mandru si ingamfat, nu-i putea suferi pe greci – spre exemplu, epitetele injurioase «caine murdar, musca-ti limba» adresate lui Nichita Pectoratul, staretul Manastirii Studion, care scrisese cateva scrisori impotriva latinilor, arata indestul ura lui fata de greci; chiar cercetatorii si istoricii catolici se mira cum de a putut papa trimite in delegatie la Constantinopol niste soli atat de aroganti, violenti si mandri.
Imparatul i-a primit cu onoruri, ceea ce a marit si mai mult orgoliul delegatilor. Humbert si ceilalti au fost gazduiti la Manastirea Studion din Constantinopol. Patriarhul Mihail Cerularie, stiind ca nu se poate astepta la nimic bun din partea delegatilor latini, le-a comunicat ca toate chestiunile si neintelegerile bisericesti vor fi discutate in sinod (totodata el punea si la indoiala autenticitatea scrisorilor oficiale ale delega-tilor, deoarece papa era in acel moment prizonier al norman-zilor, si nu putea, se pare, sa semneze scrisori oficiale).
In fata reticentelor patriarhiei bizantine, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a pus pe Sfanta Masa din Biserica Sfanta Sofia, prin care se aduceau grecilor acuzatiile cele mai neverosimile, invinuirea cea mai grosolana fiind aceea ca grecii ar fi scos(!) din Simbolul Credintei invatatura ca «Duhul Sfant purcede si de la Fiul» – Filioque –, cand se stie de oricine ca Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti si Sinoadele ecumenice vorbesc lamurit numai de purcederea dintr-un singur izvor, din Dumnezeu-Tatal, iar nu din doua izvoare, din Tatal si din Fiul.
Din faptul ca au adus invinuiri neintemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054, se vede clar ca delegatii papali nu venisera la Constantinopol sa trateze frateste intr-un sinod, ci sa impuna. In fond invinuirile aduse erau simple pretexte, caci dincolo de diferentele dogmatice, rituale si disciplinar-canonice, dincolo de raceala sufleteasca, dincolo de patimile politice si slabiciunile omenesti, adevaratul motiv al dezbinarii religioase din 16 iulie 1054 il constituie conceptia ecleziologica gresita a catolicilor despre primatul papal, prin care episcopul de Roma se situeaza deasupra tuturor episcopi-lor si credinciosilor, aceasta conceptie fiind sustinuta cu tarie in continuare de catre papa.
Patriarhul Constantinopolului a raspuns anatematizandu-i pe trimisi prin sinodul sau.
Este drept, cum spun multi cercetatori, ca contemporanii n-au socotit atat de grave evenimentele din 1054, ci ca abia mai tarziu, prin cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, cand cavalerii occidentali ai Cruciadei a IV-a au jefuit si pangarit Bizantul, despartirea creata s-a adancit tot mai mult.
In secolele XIII-XV, sub presiunea crescanda a islamului, care ameninta din ce in ce mai mult Imperiul bizantin, s-au facut unele incercari de unificare intre Constantinopol si Roma, deoarece papa impunea, ca prima conditie pentru a se primi un ajutor militar din Apus, unirea cu Roma.
Astfel, cea mai importanta incercare a avut loc la sinodul de la Ferrara-Florenta, din 1438-1439, unde li s-a impus ortodocsilor acceptarea celor „patru puncte florentine” (1. Papa este capul intregii Biserici; 2. Uzul de a savarsi Sfanta Impartasanie si cu paine nedospita, «azima»; 3. Duhul Sfant purcede de la Tatal si de la Fiul, «Filioque»; 4. Purgatoriu - in afara de rai si iad mai exista un loc curatitor). Dar, desi din cauza presiunilor politice, majoritatea participantilor au semnat un act de unire, Biserica Ortodoxa nu l-a recunoscut niciodata.
Asadar toate incercarile de unificare intre Apus si Rasarit au fost si sunt sortite esecului, cata vreme nu se va reveni in Apus la Traditia Sfintilor Parinti. Caci, in ceea ce priveste primatul papal, critica antiromana nu se refera la Apostolul Petru insusi si la pozitia sa personala in sanul grupului celor doisprezece si in Biserica primara, ci la natura succesiunii sale. De ce Biserica Romana ar fi putut poseda privilegiul exclusiv al acestei succesiuni, atunci cand Noul Testament nu dadea nici o informatie despre sacerdotiul lui Petru la Roma? Oare Antiohia si, mai ales Ierusalimul, unde Petru, conform cartii Faptelor, a jucat un rol de prim plan, nu ar fi avut mai mult decat Roma dreptul de a se numi „scaunul lui Petru”?
Desigur, bizantinii recunosteau Romei un primat onorific, dar acest primat nu avea, ca unica origine, faptul mortii lui Petru la Roma, ci un ansamblu de factori, intre care cei mai importanti erau aceia ca Roma era o Biserica „foarte mare, foarte veche si cunoscuta de toti”, dupa expresia Sfantului Irineu din Lyon, ca in ea se pastrau mormintele a doi apostoli „corifei”, Petru si Pavel, si mai ales faptul ca era capitala Imperiului: faimosul canon 28 al sinodului ecumenic din Calcedon insista tocmai asupra acestui din urma punct.
In alti termeni, primatul roman nu era un privilegiu exclusiv si divin, o putere pe care episcopul Romei o poseda in virtutea unei porunci exprese a lui Dumnezeu, ci o autoritate formala, recunoscuta de Biserica prin sinoade.
Fara indoiala ca papa nu putea, in aceste conditii, sa se bucure de un privilegiu de infailibilitate: daca prezenta sa, sau cea a trimisilor sai, era considerata necesara pentru ca un sinod sa fie „ecumenic”, adica sa fie cu adevarat reprezentativ pentru episcopatul intregului imperiu – prezenta altor mari Biserici era de altfel considerata ca la fel de necesara –, opinia sa nu era niciodata socotita ca adevarata de la sine.
Bisericile Rasaritului puteau trai veacuri la rand in afara comuniunii romane fara sa le pese prea mult de aceasta situatie, iar al VI-lea sinod ecumenic nu a avut nici o retinere in a condamna memoria papei Honorius pentru sustinerea pe care acesta o acordase ereziei monotelite.
Pentru bizantini nu se putea pune problema de a considera cuvintele lui Hristos, adresate lui Petru – Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18); Paste oile Mele (Ioan 21, 15-17) etc. – ca putandu-se raporta doar la episcopii Romei si numai la ei. Interpretarea romana nu poate fi intalnita, intr-adevar, in nici un comentariu patristic al Scrip-turii, Parintii vazand in aceste cuvinte mai ales recunoasterea de catre Hristos a credintei in Iisus, Fiul lui Dumnezeu, marturisita pe drumul Cezareei. Petru este piatra Bisericii in masura in care el marturiseste aceasta credinta. Iar toti cei ce-l au ca model pe Petru si marturisirea sa, sunt si ei mostenitori ai fagaduintei: pe ei, pe credinciosi, este cladita Biserica.
Aceasta interpretare generala, pe care o intalnim la Parinti, primeste totusi o corectie ecleziologica in literatura patristica: episcopii – toti episcopii – sunt intr-adevar investiti cu un dar special al invataturii. Insasi functia lor consta in a proclama adevarata credinta. Ei sunt deci ex officio succesorii lui Petru. Aceasta conceptie, pe care o gasim exprimata cu claritate de Sfantul Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea) si pe care o regasim de-a lungul intregii istorii a traditiei Bisericii, a fost reluata de teologii bizantini.
Deci in conflictul ce opunea Apusul si Rasaritul era in ca-uza o profunda divergenta ecleziologica. Aceasta divergenta pri-vea natura puterii in Biserica si, in fond, natura Bisericii insasi.
Pentru Rasarit, Biserica era, inainte de toate, o comuni-tate in care Dumnezeu era prezent sacramental; Sfintele Taine sunt modalitatea prin care sunt comemorate moartea si invierea Domnului si prin care a doua Sa venire este anuntata si anticipata. Or, plenitudinea acestei realitati – deci, totodata, plenitudinea adevarului si a slujirii – este prezenta in fiecare Biserica locala, in fiecare comunitate crestina reunita in jurul mesei euharistice si avand in fruntea sa un episcop, succesor al lui Petru si al celorlalti apostoli.
Intr-adevar, un episcop nu este succesorul unui singur apostol si are putina importanta faptul ca Biserica sa a fost intemeiata de Ioan, Pavel sau Petru, sau ca are o origine mai recenta si mai modesta. Functia pe care o ocupa presupune ca invatatura sa este conforma propovaduirii comune a apostolilor carora Petru le era purtator de cuvant, ca el ocupa la masa euharistica insusi locul Domnului, ca este, dupa cum scria in secolul I Sfantul Ignatie al Antiohiei, „icoana a Domnului” in comunitatea pe care o conduce. Aceste sarcini episcopale sunt esentialmente aceleasi la Ierusalim, la Constantinopol sau la Bucuresti, iar Dumnezeu nu ar putea acorda unei Biserici privilegii aparte, pentru ca El le daruieste tuturor plenitudinea.
Bisericile locale nu sunt totusi comunitati izolate unele de altele; ele sunt unite prin identitatea lor de credinta si marturisire. Aceasta identitate se manifesta mai cu seama cu ocazia sfintirilor episcopale ce necesita reunirea mai multor episcopi. Pentru a face mai eficace marturia Bisericilor, pentru a rezolva problemele comune, sinoadele locale s-au reunit periodic incepand cu secolul al III-lea si treptat s-a stabilit intre Biserici o „ordine” de fapt.
Aceasta „ordine” ce comporta un primat universal – cel al Romei, apoi cel al Constantinopolului – si primate locale (mitropoliti, azi conducatori ai Bisericilor „autocefale”) este totusi susceptibila de modificari; ea nu este de esenta ontologica, nu incalca identitatea fundamentala a Bisericilor locale si este supusa formal marturisirii unanime a unei unice credinte ortodoxe. Altfel spus, un primat eretic va pierde in mod necesar orice drept al primatului.
Se vede astfel unde se afla radacina insasi a schismei dintre Rasarit si Apus. In Apus, papalitatea, la capatul unei lungi evolutii de-a lungul timpului, pretinde, conform hotararilor din 1870, o infailibilitate doctrinara si, in acelasi timp, o jurisdictie „imediata” asupra credinciosilor. Episcopul Romei este deci criteriul vizibil al adevarului si conducator unic al Bisericii universale, fara ca totusi sa posede puteri sacramentale diferite de cele ale altor episcopi.
In Biserica Ortodoxa, nici o putere de drept divin nu ar putea exista in afara si deasupra comunitatii euharistice locale constituita de ceea ce numim azi o „dieceza”. Ierarhia episcopilor si relatiile dintre ei sunt reglate de canoane si nu au un caracter absolut. Nu exista deci nici un criteriu vizibil al adevarului, in afara consensului Bisericilor a caror cea mai naturala expresie este sinodul ecumenic. Totusi chiar acest sinod – am vazut aceasta mai sus – nu are o autoritate de la sine, in afara si deasupra Bisericilor locale, si nu este decat expresia si marturia acordului comun. O adunare formal „ecumenica” poate chiar sa fie respinsa de Biserica (exemple: Efes 449, Florenta 1438-1439). Permanenta adevarului in Biserica este deci un fapt de ordin supranatural, asemanator in toate privintele realitatii Sfintelor Taine. Eficacitatea sa este accesibila experientei religioase, insa nu examenului rational, si nu ar putea fi supusa normelor de drept.
Unitatea Bisericii este inainte de toate o unitate in credinta si nu o unitate de administratie; intr-adevar, unitatea adminis-trativa nu poate fi decat expresia unei comune fidelitati fata de adevar. Daca unitatea de credinta ar fi putut fi determinata de un organism vizibil si permanent, controversele dogmatice ale primelor secole, sinoadele si luptele Parintilor nu ar fi avut nici un sens. Inca si azi, orice realipire la Biserica a comunitatilor separate de ea presupune in mod unic si inevitabil acordul lor asupra credintei.
Intre Roma si Ortodoxie, orice viitor dialog va trebui deci in mod necesar sa fie purtat asupra rolului pe care il acorda inca ecleziologia romana bisericii locale si episcopatului.
Dupa Vatican I, papa este judecatorul ultim in materie doctrinara si, pe de alta parte, exercita o jurisdictie „imediata” asupra tuturor catolicilor. Iar dupa Vatican II – in ciuda sperantelor care erau cu privire la acest conciliu, si cu toate ca afirmatiei categorice din 1870 i se aduce o oarecare corectiva (aducand o definitie a episcopatului care, in unele privinte, coincide cu principiile ecleziologiei ortodoxe) –, papa Paul al VI-lea a subordonat colegialitatea episcopala autoritatii prima-tului papal, ceea ce nu se intamplase la Conciliul I Vatican, zicand ca „Colegiul sau corpul episcopal – se subliniaza in acea hotarare de la Conciliul II – nu are autoritate decat numai impreuna cu pontiful roman, succesorul lui Petru, iar puterea primatului acestuia ramane intreaga asupra tuturor, fie pastori, fie credinciosi”.
Biserica Catolica invata gresit urmatoarele puncte doctrinare mai importante:
a) Filioque. Catolicii zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul Evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin Fiul (Ioan 15, 26).
b) purgatoriul. Intre rai si iad zic ca ar fi un foc curatitor numit purgatoriu, in care merg sufletele celor ce nu si-au ispasit pe pamant anumite pacate, apoi se duc in rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura si nici Sfanta Traditie nu vorbeste despre asa ceva.
c) suprematia papala. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant; mai mare decat toti patriarhii – pozitie nerecunoscuta de Biserica Universala. Papa se numeste pe sine urmasul Sfantului Petru.
d) infailibilitatea papala. Conciliul I Vatican din 1870 a recunoscut „infailibilitatea papala”, zicand ca papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand predica, facandu-l egal cu Dumnezeu, ceea ce iarasi este o dogma noua, respinsa de Biserica Ortodoxa .
e) azimile. Savarsirea Sfintei Euharistii cu azima, ca evreii, in loc de paine dospita.
f) imaculata conceptie. Ei spun ca Maica Domnului este nascuta de la Duhul Sfant, fara pacat stramosesc.
g) transsubstantierea. La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice: Luati mancati... si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant peste Daruri.
h) celibatul preotilor. Preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari, impotriva hotararilor Sinoadelor Ecumenice, care au decis ca preotii de mir sa aiba familie. Iar hirotoniile lor se fac in alt chip, nu prin punerea mainilor, cum au predanisit Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti, ci prin ungere ca in legea veche.
i) indulgentele papale. Invatatura despre indulgente, ca adica prin cumpararea unor biletele, date de papa, se iarta pacatele. Alta ratacire. Ei afirma ca sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
j) mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii au dreptul acesta.
Totodata mai gresesc si cu urmatoarele :
• impartasania pruncilor nu o dau dupa botez indata, ci o amana pana ajung la un numar de ani, din care cauza multi dintre copii mor nebotezati si neimpartasiti;
• impartasirea laicilor numai cu Trupul, nu si cu Sangele Domnului;
• administrarea Botezului prin turnare si stropire cu apa, iar nu prin afundare;
• ingaduinta de a se manca lapte, oua si branza in Postul Mare si oricand carne de animale sugrumate;
• dezlegarea miercurii si a vinerii si a celor doua zile dintai ale Postului Mare;
• nuntile lor se fac impotriva pravilei, ca se iau rudenii pana si cei mai aproape;
• savarsesc mai multe liturghii intr-o zi la acelasi altar;
• preotii si diaconii lor nu se impartasesc din acelasi potir cu credinciosii ca la noi;
• se impartasesc unii pentru altii;
• nici arhiereul lor, nici preotii lor nu fac slujbe in sobor;
• chipul calugaresc care dupa pravile este unul, ei il desfac si il impart in multe feluri;
• din cauza celibatului clerului moralitatea publica sufera.
Chiar si in cult, ea a introdus unele inovatii care o departeaza mult de Biserica primelor veacuri, ca de pilda statuile, muzica instrumentala, adorarea Inimii Domnului nostru Iisus Hristos, limba latina ca unica limba de cult si altele .
Asadar, pentru aceste abateri dogmatice, canonice, liturgice si traditionale, noi numim pe catolici schismatici si nu putem sa ne unim cu ei atata vreme cat continua sa propova-duiasca in continuare aceste erezii.