Probabil sunt puțini cei care nu cunosc faptul că Sfintele Paști nu s-au încheiat, chiar dacă marele praznic al Învierii și săptămâna luminată s-au consumat ca durată terestră. De aceea vă propun să ne întoarcem cu o săptămână în urmă pentru a ne împrospăta provizia de bunătăți duhovnicești de la Hristos biruitorul morții și a stricăciunii.
”Înfricoșătoare și preaslăvită este Învierea Ta, Hristoase, că Te-ai sculat din morți și nu ai rupt pecețile mormântului, precum porțile Fecioarei nu le-ai deschis întru Nasterea Ta. Acum însă, cu Învierea Ta, ne-ai deschis porțile Raiului ca, împreună cu tâlharul, să intrăm cu Tine în Palat, cântându-Ti ca unui Dumnezeu: Aliluia.
Astăzi, nouă, tuturor credincioșilor, Hristoase, ne-au strălucit Paștile cele Sfinte si ni s-au deschis usile raiului, ca toți să mergem la lumina învierii Tale. De la apus și de la miazăaoapte, și de la răsărit, și de la miazăzi, fiii Tăi, binecuvântând Pastile cele veșnice cu astfel de cântări strigă:
Hristos a înviat, – din mormânt iertare tuturor ne-a strălucit.
Hristos a înviat, – tuturor credincioșilor ne-a venit izbăvire de întristare.
Hristos a înviat, – să se îndulcească toți de acest ospăț al credinței.
Hristos a înviat, – primiți toți bogăția harului.
Hristos a înviat, – nimeni să nu plângă pentru păcate.
Hristos a înviat, – nimeni să nu se mai teamă de moarte.
Hristos a înviat, – moartea a călcat, oameni, veseliti-vă.” (Condacul și icosul 8 al Acatistului Sfintelor Paști)
Săptămâna trecută am căutat fără rezultate o metopă iconică a primei arătări a Domnului în fața ucenicilor, dar abia ieri am găsit ceva care se apropie de obiectul cercetării mele. Este vorba de o miniatură din secolul XII, cu influențe gotice dar încă în limite canonice, splendidă în pofida austerității ei estetice, un exemplu de reducere la esențial a temei iconice.
Avem așa: sus, cina din Emaus și jos, prima arătare a Domnului în fața ucenicilor.
