Mai intai ii multumesc fratelui George pentru ca a postat cuvintele despre rugaciune...:)
Acum, frate Cristian, mai intai iti marturisesc ca as avea nevoie vreo cateva zile de blogul tau, sa mi-l inchiriezi ca sa pot desfasura tot subiectul :)) Care, asa cum as voi acum, cu gandul ca m-as asterne la munca, e un subiect extrem de generos, si chiar cred ca merita macar o lucrare de licenta sau mai mult.
Lasind visarile de-o parte, insa, acum ma limitez la cateva scurte precizari. Iata ce cred eu:

1) Lingvistic, distinctia dintre depresie si deznadejde nu e formala, termenii nu sunt sinonimi, iar domeniile diferite in care sunt folositi (stiintele psi, respectiv teologia) isi pun amprenta asupra lor, punctind decisiv deosebirile.
2) In psihiatrie si medicina acceptiunea de depresie nu este una in care sa luam in discutie relatia dintre Dumnezeu si om, ci cu totul alte relatii. Modelele explicative ale depresiei, de care tine si tratamentul, vizeaza metabolismul cerebral si secretia unor substante chimice din creier si hipotalamus, pierderile majore (persoane dragi, statute, diverse valori etc.), precum si imbolnaviri somatice (accidentele si pierderile unor parti ale corpului, anumite disfunctii ale organelor interne, maternitatea, tulburarile de menopauza si andropauza etc. - toate sunt factori implicati in etiologia depresiei). In depresie, viata psihica se micsoreaza, ca sa spun asa, treptat, isi diminueaza pana la stingere lumina, abia mai palpaie, ca o lumanare care a ars si mai are un pic de ceara ori poate ca o candela unde a mai ramas un strop de ulei... Apare o durere aparte, o incetinire a functionarii proceselor psihice, o superficializare a gandirii, o abolire a vointei, sunt perturbate functiile psihomotorii incat dpresivul poate ajunge sa nu mai fie in stare sa raspunda la telefonul care ii suna pe noptiera, sunt tulburate grav instinctele - insomnie sau hipersomnie, dispare pofta de mancare etc.
3) Cu totul altceva e deznadejdea! Marea distinctie este ca depresia poate fi traita de orice om, inclusiv de bebelusi sau, in alta ordine, de catre atei, la acestia nepunindu-se problema credintei constiente si voluntare in Dumnezeu. Primii pentru ca nu pot deocamdata, ultimii pentru ca nu vor sa creada.
Deznadejdea, insa, e un fenomen duhovnicesc. Ea apare in relatia omului cu Dumnezeu. Atunci cand credinciosul a experimentat harul, a devenit constient de lucrarea lui Dumnezeu in viata sa, urmeaza o etapa cand experimenteaza retragerea harului. Acum, in aceasta etapa a cresterii duhovnicesti, omul poate trai starea de deznadejde. Cel mai pregnant imi vine acum in minte experienta Sfantului Siluan Athonitul. Si cartea Parintelui Sofronie Zaharov ("Vom vedea pe Dumnezeu precum Este") unde sunt pe larg descrise starile de deznadejde.

Cauzele deznadejdii sunt duhovnicesti (dupa retragerea harului) si la loc de cinste se situeaza mandria si patimile.
Cauzele depresiei sunt lumesti, naturale, psiho/fiziologice si sociale si sunt foarte variate si complex corelate.

Obiectul, ca sa spun asa, al depresiei este lumesc. "Eu si lumea" constituie problema.
Obiectul deznadejdii este Dumnezeu (omul traieste experienta personala ca nu mai poate suporta sentimentul subiectiv de parasire a sa de catre Dumnezeu, de retragere a harului).

Terapia depresiei este una mixta: medicamentoasa-chimica, psihoterapie individuala si de grup, modificari fericite ale mediului de viata (de pilda copilul iese din depresie daca mama s-a intors acasa si s-a impacat cu tata), rezolvarea unor probleme importante (de exemplu studentul a luat in sfarsit examenul sau somerul a capatat un job).

Terapia deznadejdii este strict duhovniceasca, o face Insusi Domnul, uneori prin oameni/ingeri/sfinti, alteori Personal. Nu atat desfasurarea functiilor psihice si organismice este vizata, cat refacerea duhului: credinta, nadejdea, dragostea - ca trepte tot mai inalte ale iubirii. Personal consider ca antidotul cel mai tare impotriva deznadejdii este sarguinta neincetata a crestinului de a iubi pe vrajmasi, de a te ruga pentru lumea intreaga, pentru toata faptura. Dar si aceasta este prin har, in ultima instanta...

Pe toate acestea mi le-am amintit in baza lecturilor. Personal nu m-am invrednicit decat de cateva portii de depresie, mai mult sau mai putin serioase, de-a lungul vietii.
Deznadejdea e, ca sa spun asa, rezervata crestinilor seriosi... Deocamdata o cunosc din auzite/citite, eu nereusind sa ajung la asa incercare nobila. Imi doresc insa, cu frica, sa o experimentez daca Domnul va Voi si sa o traversez cu ajutorul lui Dumnezeu.

Din cate am citit (cateva lucrari traduse in ultimii ani la noi), constituie o mare problema diagnosticul diferential.
Astfel, din pacate, uneori depresia e considerata, in mod gresit, tulburare a vietii duhovnicesti si nu e tratata corect de medic, ca depresie pur si simplu. Multi se grabesc sa creada ca la ei exista "doar probleme duhovnicesti" si din acest motiv neglijeaza vizita la medic. Mandria costa, ca si domnia...
Alteori, dimpotriva, medicii trateaza false depresii care ar trebui abordate ca fenomene duhovnicesti in cadrul relatiei cu parintele duhovnic, desigur. De aici esecuri tragice, unele rasunatoare (dupa cum arata, de pilda doctorul Avdeev precum si alti autori). Cei care nu prea merg la biserica ajung, adeseori, la Balaceanca, in urma esecurilor tuturor terapiilor medicale. Totusi, cunosc un om care a revenit de acolo, dupa 3 ani de cosmar, cu ajutorul unui duhovnic priceput. Acum fostul "leguma" sau "esec al medicinei" e sanatos, la trup si la minte, cel putin. E un miracol pipaibil cu mana, un om pe care Hristos Domnul l-a readus printre noi.

Asadar, ceea ce cred ca reprezinta un mare pericol este reductionismul. Nu putem reduce, de pe o pozitie medicalista, deznadejdea la depresie,
si reciproc, nu putem reduce, de pe o pozitie teologista, depresia la deznadejde.

Cele doua tulburari ale vietii omului au cauze, mecanisme, fenomenologie si terapie distincte.
Complicatiile pot fi insa similare: nebunia si moartea. Vesnica, din pacate...