"Mai eu n'am nimic cu negrii. Doar ca nu mi se pare deloc normal ca un negru sa mearga cu o alba. Personal n'as fi de acord ca sora mea sa iasa cu un negru sau cu un tigan/indian, s.a.m.d. Asta este parerea mea. Punct!"

Scuza-ma, esti de religie totemic-tribala? Apartii de vreun cult gentilic exclusivist? Incerc sa nu fiu ironic, doar curios.

"Pare-mi-se ca in BOR s-au adus mai multe de la catolici decat sa primeasca catolicii de la Ortodoxie..."

Sa-ti dau cateva exemple incomode despre cum ar trebui sa ne uitam in propria ograda.

Pe vremea razboaielor Bizantului cu persii, grecii, care au preluat de la imperiul roman de apus Egiptul cu functia de granar al imperiului, au spoliat pe egipteni in asa hal de resurse incat ei au ajuns sa-i priveasca pe musulmani ca pe o binecuvantare datorita fiscalitatii laxe si tolerantei fata de crestinism. Lasand la o parte ca armata era epuizata si tara sfasiata de certuri dinastice, egiptenii nu numai ca nu au opus o rezistenta serioasa arabilor, dar erau asa satui de excesele fiscale grecesti ca au fost aproape bucurosi cand au scapat de exarhii imparatului. Ce-avea ortodoxia cu "da-ne granele, da-ne ogorul, da-ne banii tai, da-ne si camasa de pe spate" e greu de inteles. Ce-a rezultat - Orientul Apropiat a devenit musulman. Incet si sigur.

Pe vremea imparatilor iconoclasti, manastirile acumulasera asemenea averi si scutiri de taxe incat paralizasera bugetele militare in plina amenintare araba. Daca un inginer sirian n-ar fi defectat de la arabi cu "focul grecesc" este mai mult ca probabil ca arabii ar fi cucerit Constantinopolul. Imparatii militaristi au aruncat si copilul din copaie cu laturile, intrucat nu s-au marginit sa confiste averile care atinsesera proportie de stat in stat ci au crezut ca pot lichida dorinta calugarilor decazuti din asceza de a poseda averi trasand norme rigide pentru obiectele de cult. Aceasta a dus la iconoclasm, adica un razboi civil "pe muteste" de doua secole.

La capatul a doua secole cand ortodoxia se afla la Roma nu la Constantinopol (papii adapostind multi dreptcredinciosi de prigoana iconoclastilor, intre altele pe Maxim Marturisitorul, iar unul din papi fiind intemnitat si la un pas de a suferi moarte martirica din mana imparatului), Roma avea toate motivele sa nu se increada in restaurarea ortodoxiei de bizantini, nu de alta dar de vreo trei ori anuntasera ca o restaureaza si se razgandisera din varii motive. Cap de serie de exemplu imparateasa Irina, care era o infocata ortodoxa dar la o adica s-ar fi casatorit cu imparatul roman de apus Carol cel Mare, era o iubitoare de dreptate dar la o adica si-a orbit propriul fiu pentru coroana etc. etc. adaugand la aceasta si o persecutie salbatica a pavlicienilor, cu cam 100000 de victime, in spiritul foarte "canonic" al lui Ioan Gura de Aur care spusese "a ucide un eretic este un pacat de neiertat". Sa zicem ca imparateasa cel putin a luptat pentru restaurarea cultului legitim, desi procedurile ei (s-a intitulat "imparat" in loc de imparateasa) sunt atat de discutabile ca au prevenit orice luare in discutie a canonizarii ca restauratoare a credintei. Dar dupa ea a venit Nikephor I Genikos, un general brutal si eficient care considera ca pe pamant Dumnezeu n-are nici o treaba cu conducerea imperiului si vorbea ca atare, explicit, spre oroarea factiunii ortodoxe rigoriste, mergand apoi pana la a intemnita calugari (Theodor Studitul) pentru a fi fost prea vocali in cererile de restaurarea cultului icoanelor. Nikephor, fara sa fi fost in conflict direct cu papa, a luptat nemijlocit pentru suprematie teritoriala in Italia (Venetia), ceea ce romanilor e usor de inteles a ce le-a sunat. Bizantul, inca nevindecat de iconoclasm, venea peste ei sa le ceara dreptul cezarului... A urmat un nobil care si-a cucerit tronul prin mita, Mihail Rangabe, iar cand acesta a fost detronat in fata unui pericol militar iminent, a fost pus pe tron din nou un iconoclast fervent, Leon Armeanul. Urmand un personaj indiferent religios (Mihail Traulos) care a pus sa fie biciuiti toti cei care-i pomeneau ceva de cult, urmand un nou persecutor de iconoduli, Teofil. Cu acest bilant crunt se prezenta Bizantul in fata Romei si latinilor, pretinzand preemptiune sau macar paritate pentru patriarh...

In aceasta atmosfera de suspiciune, catolicii incep sa numeasca ostentativ pe imparatul din Constantinopol "imparat al grecilor" si au toate motivele sa creada ca bizantinii inca o dau incurcata cand pe tron se suie prin asasinat un fost grajdar (Vasile I, intemeietorul dinastiei macedonene). Vasile a fost un monarh binecuvantat, restaurand imperiul din decaderea in care il bagase dinastia amoriana si mai ales ultimul imparat, Mihail Betivul (demn de acest nume si de o gramada de alte ocari). Insa catolicii (ca deja se cam numeau asa) nu aveau de unde sa stie asta "pe cuvant de onoare". Procedurile "canonice" ale lui Mihail erau ca, de exemplu, (spun cu oroare o gramada de cronicari) tinea in mare cinste pe un patrician numit Hymerius dar poreclit "Porcul" pentru "darul" ca putea stinge lumanarea pe masa de la cateva schioape cu propriile vanturi. Imparateasa mama fiind evlavioasa si cumsecade, imparatul a socotit sa-i faca in ciuda si l-a drapat pe Hymerius in odajdiile patriarhale (!!!) si l-a pus la intrarea in iatacul inaltei doamne. Iesind imparateasa mama, care de batranete avea vederea slabita, a crezut ca-l vede pe vladica. Apropiindu-se sa ceara binecuvantare, Hymerius s-a intors cu dosul si a procopsit imperialul nas cu ce stia el mai bine sa faca - un partz amarnic.

Iata deci cam ce vedeau si auzeau romanii de la ambasadorii lor. Cu Vasile s-a indreptat cate ceva, dar el a purtat toata viata stigmatul unui imparat urcat pe tron prin asasinat si avand extractia cea mai joasa posibil. Fiul lui, Leon, s-a casatorit de 4 ori ca sa poata avea urmas masculin, un alt stigmat despre care patriarhul, aproape constrans cu forta sa renunte la a-l desparti pe basileu de Taine (pana si al treilea mariaj la bizantini era privit ca foarte dubios, al patrulea fiind osandit expres de canoane), a prevestit ca va produce multe tulburari.

Intr-adevar, mostenitorul imperial, Constantin al 7-lea Porfirogenetul, a avut un minorat lung, in timpul caruia socrul lui, Romanos Lecapenos practic i-a uzurpat tronul, devenind imparat domnitor din regent. Constantin a fost un imparat de o vasta cultura si intelepciune, insa slab cand era vorba de politica de forta (fiind tinut departe de putere de socrul lui si de cumnati pana la maturitate) si a condus "de departe" iar la batranete fie ca l-au ajuns blestemele asupra dinastiei, fie ghinionul, se pare ca a fost otravit de fiu sau nora, exasperati ca nu ajungeau mai repede la putere. Fiul lui, Romanos II, a murit si el pe neasteptate, tanar, si penultimul macedonean (si cel mai mare), Vasile al II-lea Bulgaroctonul a petrecut o lunga perioada in minorat cu generali regenti devenind imparati peste capul lui.

Vasile a fost un excelent militar si formidabil administrator, restaurand in cea mai mare parte puterea imperiului aproape la scara erei lui Iustinian, desi nu la aceeasi extindere teritoriala, dar s-a stins fara urmasi si criza dinastica lasata de el s-a terminat rau, cu Zoe Porfirogeneta, nepoata incapabilului sau frate, casatorindu-se de trei ori la rand ( prima oara la 50 de ani, ultima data la batranete inaintata) cu trei pretendenti deveniti imparati. Ultimul, Constantin Monomahul, a urcat pe tronul patriarhal pe Mihail Kerularios, despre care contemporanii au spus "era mai potrivit ca imparat decat ca patriarh", un om pragmatic, dur, care avea antecedente de exil pentru complot contra altui imparat. Monomahul era un batran agreabil suit pe tron la 64 de ani, care-si tinea amanta in vazul curtii si al sotiei si care a risipit averi uriase pentru a fi pe placul cetatenilor capitalei, ba construind extravagant, ba impartind favoruri. Schisma s-a produs cand catolicii au somat aceasta curte cel putin ciudata ca rigoare a obiceiurilor crestine sa le recunoasca niste modificari la cult, ironia facand ca nu era pe prim plan Filioque (tolerat de vreo cateva sute de ani desi existau dispute) ci euharistia cu paine nedospita. S-a ajuns la anatema. Anatema insasi asa cum a fost livrata nu corespundea canonic (procedura fiind constatata ca invalida in repetate randuri de ambele parti).

Acesta este tabloul sumar al ratacirii. STRAMOSII NOSTRI NU SUNT LIPSITI DE PACATE SI CATA VREME NE SOCOTIM NEPATATI SI LIPSITI DE RASPUNDERE ELE ATARNA ASUPRA NOASTRA. S-au petrecut rataciri infricosatoare, pacate cumplite si au existat pricini de sminteala strigatoare la cer in ambele tabere. Nu este nimeni nevinovat, altfel nu ar fi venit nici ispita, nici pedepsele. Negarea acestor lucruri nu va indrepta nimic. Afirmarea lor fara sa se tina cont de viata din litera nu va indrepta nici atat. Trecutul este marturie ca sa incercam sa invatam lectiile divine ascunse in el. Dumnezeu sa ne ajute.