[laurastifter]

În prealabil postat de lore86

Si eu cred ca nasterea unui copil si abandonarea lui este mai acceptabila decat uciderea lui in pantece. chiar daca parasit de mama biolgica, copilul are dreptul la viata. Si cu un copil viu, Domnul poate face planuri mari.

Intunecarea mintii apare la multi oameni, doar ca la majoritatea e un fenomen de scurta durata. Dar atunci cand i se intuneca omului mintea se panicheaza si comite fapte nepotrivite, asta nu inseamna ca automat omul acela e condamnat la iad. Domnul asteapta intoarcerea fiecaruia. Nici odata nu stii ce presiuni/caderi/ depresii au stat in spatele mamei cand a abandonat un copil.
Dar repet un copil abandonat este o alegerea mult mai buna decat unul avortat.
Desi firesc e nici sa nu se puna problema abandonului,locul fiecarui copil e acolo, langa mamica lui.

"Desi firesc e nici sa nu se puna problema abandonului,locul fiecarui copil e acolo, langa mamica lui"
Sunt întru totul de acord cu dvs.
În privinţa gravităţii celor două păcate (avort şi abandon), îmi amintesc un pasaj foarte interesant dintr-o carte a lui C. S. Lewis, "Creştinismul redus la esenţe", în care erau discutate, pare-mi-se, păcatele totalitarismului şi individualismului (nu sunt sigură că-mi amintesc corect).
Ei, autorul avea o poziţie care mi s-a părut interesantă şi convingătoare. În concepţia sa, încercarea de a ierarhiza păcatele grave este o ispită: aceea de a scuza (sau chiar de a alege, după caz) un păcat, cu gândul că, în comparaţie cu alte păcate, acela ar fi mai puţin grav.
Altfel spus, diavolul, cel mai iscusit manipulator al omenirii, încearcă să ne creeze iluzia libertăţii, oferindu-ne două (sau chiar mai multe) alternative, dar ambele (sau toate) imorale şi anesteziindu-ne conştiinţa cu ideea că, alegând una dintre posibilităţi, ne situăm într-o poziţie etică acceptabilă, de vreme ce am evitat celălalt păcat, care era mai grav.
De exemplu, el, adversarul, i-ar putea sugera unei tinere aflate în stare de depresie, teamă etc că are doar două alternative: avortul sau abandonarea copilului. După aceea, i-ar putea zugrăvi păcatul avortului în culori atât de întunecate (pentru că o minciună devine cu atât mai verosimilă, cu cât este combinată mai mult cu adevărul), încât cea de-a doua alternativă să pară chiar corectă din punct de vedere moral (copilului i s-a respectat dreptul la viaţă).
Şi astfel, ea ar ajunge să-şi ducă bebeluşul la orfelinat, în loc să caute o soluţie (oricare ar fi aceea) de a-l ţine lângă ea.
Sigur că avortul este un păcat cumplit de grav (strigător la Cer, de vreme ce este ucidere), chiar mai grav decât abandonarea copilului, dar... cred că, exceptând anumite situaţii extreme (cazuri în care mama ar fi, efectiv, obligată să-şi abandoneze copilul, ar fi bătută, alungată de acasă etc), sunt, până la urmă, păcate de o gravitate revoltătoare. Şi cred că o persoană aflată într-o astfel de situaţie, nu ar trebui să-şi pună problema în aceşti termeni (repet, în cazul în care nu ar acţiona din constrângere...).
Altfel, ar fi ca şi cum un violator ar începe să mediteze: "ce păcat o fi mai grav, crima, sau violul? Crima, desigur. Atunci, doar o violez şi o las în viaţă; iată, sunt o persoană parţial morală, aşa, pe jumătate". :)
Nu ştiu, poate că mă înşel...
Are sens ceea ce spun?
Doamne ajută!
P. S. Şi dacă există un moment de întunecare a minţii sau de depresie, acela poate trece şi, recăpătându-şi în totalitate discernământul, mama îşi poate aduce copilul acasă, vărsând lacrimi de pocăinţă pentru clipa de rătăcire în care a căzut iniţial...