[sophia]

Eu totusi nu sunt lamurita:
Ce trebuie sa spunem la spovedanie?
Vi s-a intamplat sa nu aveti ce sa spuneti? Sau sa nu stiti ce sa spuneti?

Voi chiar aveti de fiecare data lucruri de spus? Sau mai si puneti ceva ca sa fie?
Si chiar spuneti toate chestiile marunte de fiecare data?

Si ce spun cei care se duc la fiecare slujba sa se impartaseasca?
Ce poate sa se adune totusi?

Chiar tot ce facem este pacat si trebuie sa spunem? Unde este limita totusi?
Am mai spus: si preotul vrea sa auda numai ce s-a mai intamplat important in ultima vreme.

Si daca nu ai ce sa spui?

Eu cred ca ar trebui sa ne invete preotul mai intai ce sa spunem si cum sa ne spovedim.
Spunea cineva mai sus ca noi trebuie sa spunem tot si duhovnicul sa analizeze. Adica ce sa spunem noi? Lucruri marunte facem toti si mereu, nu s-ar mai termina coada si ar apuca 1-2 doar sa se spovedeasca.

Ca ne mai punem si intrebarea atunci: spovedania este obligatorie si fortata?
Sau te duci numai daca si cand ai ceva de spus?

Ma mai gandesc si la altceva.
In pildele din Sf. Evanghelie se duc oamenii la Iisus si sunt iertati pe loc. Dar ei nici nu spun ce au facut. EL ii stie toti si ii iarta.

Iata ce am gasit aici pe site intr-un articol:

"Credinciosul se poate spovedi oricand simte nevoia sau, cu atat mai mult, cand este puternic tulburat sufleteste, nu e cazul sa astepte postul urmator sau - cum obisnuiesc sa conditioneze unii "duhovnici"! - neaparat sa tina un post formal de 3 zile si de-abia atunci sa se adreseze preotului (cand poate ascultarea sa devina "postuma"; o persoana a declarat duhovnicului ca daca nu ar fi ascultat-o intr-un moment de grea cumpana, cand a avut neaparata nevoie de ajutor duhovnicesc, s-ar fi sinucis!). Pe de alta parte, nu incurajam nici spovedania pentru orice chestiune minora ce creeaza un anumit disconfort psihic. Maturizarea psihologica si cea spirituala pretind sa ne asumam si personal propriile limite, s/caderi si neimpliniri. Nu e cazul sa apelam la spovedanie ca toxicomanul la drogul sau."