În prealabil postat de Traditie1
Andrei, sunt multe idei care ni se par bune (așa cum spuneam și pe topicul cu psihologia ereziilor) și între ele sunt și regulile și metodele de îmbunătățire a stării noastre duhovnicești care sunt după mintea noastră.
Nu trebuie să ne propunem lucruri și idei care ne scot din sine, adevărul, cunoașterea lui Dumnezeu este ceea ce trebuie să urmărim și aceasta vine singur la noi dacă ne restrângem atenția din activitățile lumești și din gânduri (gânduri între care sunt și cele aparent bune, cum e și cel pe care îl propui tu aici).
Așa cum Ortodoxia, spre deosebire de alte doctrine, este firea omului așa și viețuirea în adevăr nu presupune o ieșire din sine însuși ci o rămânere în noi înșine.
....
Sunt multe teorii despre realitate și la ea nu putem ajunge pornind de la ideile și metodele noastre. Tot ce producem noi este fals, rătăcire, toate proiecțiile și supozițiile minții noastre, oricât de bune ne-ar părea. Lumea ireală este tocmai această lume mintală. La unii irealitatea se manifestă prin credința că materia este totul, la alții prin tot felul de lucruri imaginate despre Dumnezeu și lumea nevăzută, la alții iarăși prin auto-stabilirea unor baremuri și obiective greșite.
Cunoașterea nu se realizează prin raționamente ci prin "vedere" sau "simțire", adică în mod direct. De aceea Domnul ne îndeamnă să priveghem și să ne rugăm, rugăciunea fiind calea de deschidere spre Dumnezeu. Și rugăciunea trebuie să fie neîncetată, din două motive: unul e acela pentru a crește la maxim efectul ei, altul este acela că discontinuitatea în rugăciune produce o uitare, o atrofiere spirituală.
Însă rugăciunea nu trebuie să fie o producere de idei sau o convorbire ci o formă de deschidere reală spre Dumnezeu. Cei care caută aceasta, care se străduie să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu și nu altceva, vor ajunge în timp, cu practica să înțeleagă că rugăciunea adevărată constă într-o stare de neantrenare a gândurilor (Sfântul Marcu ascetul o numește "tăcerea gândurilor") în care noi suntem conștienți de noi înșine și de prezența lui Dumnezeu. Este o stare în care Dumnezeu poate lucra asupra noastră, stare pe care o putem numi și pocăință fiindcă este o adunare din cele lumești și întoarcere spre El.
Totodată această rugăciune ne educă că trebuie să renunțăm la orice idee preconcepută despre Dumnezeu, că pentru a ajunge la o cunoaștere reală trebuie să renunțăm la filtrul rațiunii, care e de obicei blocat de prejudecăți. Pentru a ajunge la cunoașterea directă trebuie să depășești nivelul teoretic al conceptelor, cu care lucrează rațiunea. Asta nu înseamnă o cădere în irațional ci folosirea rațiunii ca receptor, nu ca producător al cunoașterii.
.....
În concluzie, nu trebuie să ne propunem să ne gândim la moarte. Gândul la moarte de care vorbeau Părinții era o lucrare a Duhului Sfânt în ei, nu o lucrare a lor. Astfel de conștientizări sunt bune pentru a ne determina să renunțăm la goana după cele lumești, dar folosirea lor din inițiativa noastră este greșită. La fel și ținerea minții în iad de care vorbea Siluan și prin care el dobândea smerenia.
Acest gând la moarte vine oricum dacă noi nu fugim de Dumnezeu prin viața de patimi și în timp el (ca și gândul condamnării noastre la iad), din îndelungata repetare prin lucrarea lui Dumnezeu intră în subconștientul nostru, devine parte integrantă din noi.
Trebuie să renunțăm să mai fim proprii conducători spirituali, să încredințăm lui Dumnezeu clădirea edificiului nostru duhovnicesc, fiindcă numai El știe cum trebuie realizat aceasta. Sunt mulți oameni care cred și vorbesc despre Dumnezeu, dar sunt puțini care Îl caută în mod concret, care Îl conștientizează ca Ființă reală, prezentă, rațională și caută să se raporteze la El.
|