[NECTARIE]

În viața trepidantă de astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenționez să încerc să vă conving ca dispuneți de mai mult timp și că vă puteți ruga cu condiția să voiți, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor și accelerării vieții. Vă voi cruța de orice descriere a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să pierdem mai puțin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune și reculegere, poate vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil. Dacă ne gândim la numărul de minute goale dintr-o zi, în timpul cărora facem ceva pentru că ne e groază de vid, groază de a ne afla singuri cu noi înșine, vom vedea că există multe momente scurte, care ar putea să aparțină, totodată, lui Dumnezeu și nouă.
Dar vreau mai ales să vă vorbesc aici de o problemă care îmi pare și mai importantă încă: felul în care putem controla și opri timpul. Nu ne putem ruga decât dacă ne aflăm în prezența lui Dumnezeu într-o stare de liniște și pace interioară care ne eliberează de noțiunea timpului; nu mă refer aici la timpul obiectiv, care poate fi măsurat, ci la impresia subiectivă că timpul curge și că „nu avem timp“. Mi-ar place la început să vă atrag atenția supra unui lucru pe care-l știm cu toți și care este un subiect permanent de discuție. E absolut inutil să alergăm după timp pentru a-l prinde din urmă. Departe de a fugi de noi, el se grăbește să ne întâlnească. Fie că doriți cu căldură ca minutul care vine să fie deja prezent, fie că nu dați nici o importanță acestui lucru, puteți fi siguri că va sosi, și orice veți face, viitorul va deveni prezent; așa că nu e nevoie să sărim din prezent în viitor.