[Demetrius]

În prealabil postat de viorelll

Ultimul capitoul al Dogmaticii, care se studiaza la Facultatea de Teologie, se termina cu chinurile vesnice ale pacatosilor.

Chiar si Dogmatica Parintelui Staniloaie are aceiasi abordare, doar ca incearca sa explice. Sufletul care a comis pacate si greseli multe si grave, care a actionat exclusiv egoist, nu a avut urma de umanitate, a lasat urmari negative in omenire (a smintit) si nu s-a cait / pocait se va chinui cumplit, inimaginabil, etern, fara sfarsit si fara posibilitatea sau speranta de a mai putea indrepta ceva. Nu se mai poate intoarce la Dumnezeu pentru ca a pierdut aceasta capacitate vesnic. Este o sentinta eterna la Judecata de Apoi.

Mai mult ca sigur ca autorii, cartile si textele de care pomenesti sa se refere la sentintele judecatii de Apoi pentru cei care nu se pocaiesc, insa si pentru ei exista speranta ca unele atitudini(ganduri, vorbe si fapte) pe care ei le-au avut inconstient sa "militeze" pentru ei, asa cum a "patzit" talharul de pe crucea din dreapta, sau mai mult, Fiul ratacitor mai inainte de el, care de foame s-a intors la Tatal, nu din credinta, insa iertare tot a primit.

Daca tu din incapatanare te asemeni cu vesnicii rataciti, faci celor din jurul tau o mare paguba fiindca le "prezinti"(prin spaimele tale) un Dumnezeu nemilos si incapabil de IUBIRE(citeste: Iertare), "Inchizitor", si-n a Carui Judecata n-ai cum sa speri nici chiar pocait.
Trebuie facuta neaparat o reconsiderare, impreuna cu duhovnicul.

În prealabil postat de viorelll

In Pateric si tot ce tine de Patristica, Filocalie cei mai desavarsiti pustinici in virtutisi mari Sfinti se vedeau ca fiind cei mai mari pacatosi si vrednici de chinurile insuportabile si vesnice ale iadului. Era un fel de scoala. Pentru a se putea smeri si a nu mai pacatui. Isi pomeneau mereu pacatele si aveau in fata ochilor mereu moartea si Judecata sufletului.

Am incercat acest exercitiu mental. Nu il recomand nimanui. Nici macar celor cu nervii foarte tari si sanatate robusta

Daca sfintii il prezinta ca folositor, cum de tu nu il recomanzi? Sfintii isi pomeneau pacatele ca sa nu cumva sa ajunga sa si le ascunda prin cine stie ce "viclenie psihica", si mai mult ca dovada sigura de pocainta, mai ales ca aveau moartea in fata ochilor, nu in inima; nu se inspaimantau de moarte, ci se bucurau de eliberarea sufletului pocait.

La tine se pare ca s-a petrecut pe undeva o greseala.

În prealabil postat de viorelll

Pe mine mine m-a bagat initial in frica, apoi frica irationala, spaime, panica, atacuri de panica, obsesii, disperare si deznadejde cumplita.M-am simtit parasit definitiv de Dumnezeu. Simteam ca nu mai pot respira fizic efectiv. Ganduri negative si emotii distructive.

Practic am trait o adevarata trauma psihica.

Dupa toata aceasta perioada (de luni de zile) am ramas epuizat psihic si cu oboseala cronica. Nu mai am energie, putere sa fac nimic.

Iau tratamente pentru re-echilibrare a sistemului nervos.

Acum ma rog foarte putin, incerc sa am doar ganduri pozitive despre Dumnezeu, nu mai citesc si incerc sa ma bucur de viata. De familie, copil, profesie.

Am ramas cu anumite traume: frica de moarte, de apropierea mortii (cand vin duhurile rele sa ia sufetul pentru greseli si pacate facute in timpul vietii), de vamile vazduhului, de Judecata Particulara si de Judecata de Apoi.

Nu stiu daca (si cand) voi scapa de aceste obsesii. Unele frici sunt de-a dreptul irationale, dar sunt intense.

Duhuri rele nu exista dincolo de moarte, prin urmare fricile sunt intr-adevar irationale. Moartea aduce eliberarea sufletului de trup si de tot ce tine de viata in trup (patimile trupesti, lumesti, materiale, sociale...).

Sufletul se prezinta singur la judecata, nu-l asteapta niciun duh necurat. Adica, la inaltarea sufletului de la inmormantare, aura sufleteasca il vadeste instantaneu pe pacatos de faptele sale, de care nu se poate ascunde nicicum si de aceea se spune ca judecata particulara se desfasoara imediat; vadirea este de fapt judecata particulara.

Duhuri necurate exsita doar aici, in lumea materiala si-n obiceiurile ei si au putere(nu totdeauna) doar asupra omului, sau a altor fiinte rationale (extraterestrii?).
De ce? Pentru ca materia/trupul si obiceiurile civilizatiei paraziteaza si corup sufletul. Asadar omul este diavolul; daca n-ar exista omul, n-ar exista nici diavolul(ma repet).