[Marius22]

Un fragment dintr-o scrisoare trimisa de Nicolae Steinhardt lui Virgil Ierunca (1967-1983), publicata alaturi de altele, in volumul “Dumnezeu in care spui ca nu crezi…”,Humanitas, 2000.

Dragul meu,

Crestinismul este greu pentru ca are la temelia lui paradoxul si absurdul. Invataturile lui Hristos sunt surprinzatoare si neasteptate.Ceea ce se cere crestinului este foarte asemanator cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristica periculoasa la inaltime ametitoare, fara plasa; nu-i de mirare ca multi se prabusesc ori, pur si simplu, refuza sa se urce. Oamenii, in general, sunt ostili crestinismului si tind — din toata inima — inspre Vechiul Testament.

Intr-o recenta predica la biserica unde merg de obicei, preotul ne arata de ce indeobste crestinii se feresc de Evanghelie si se simt mai in siguranta, mai acasa in Vechiul Testament.Pentru ca aci Dumnezeu e drept, necrutator, razbunator, sever; omul mijlociu, de isprava, e si el drept, cinstit, aspru, neiertator, razbunator, rece.

Hristos, insa, e cu totul altfel si nu poate decit sa-l uluiasca pe omul mijlociu.Hristos e gata sa ierte, sa stearga totul cu buretele pentru o vorbulita rostita cu drag(si omul mijlociu - pentru care contabilitatea e culmea sfinteniei - tresare indignat in fata acestui fapt), iubeste mai ales pe pacatosi(nu pacatul in sine, dar pe pacatosi da), e oricind dispus sa inmulteasca bautura si bucatele (ceea ce e un scandal pentru omul mijlociu, foarte lacom, dar pornit sa confunde religia cu ascetismul sever) si toata vremea ii da numai cu dragostea, in inteles de charity, of course\ dar care, nu-i mai putin adevarat, ramine un cuvint suspect.

[...]

Coplesit, acrit, chinuit si eu adeseori de uritele mele ginduri, ajung sa ma urasc din tot sufletul. Imi dau insa acum seama cit de putin crestineasca e purtarea mea, cit sunt inca — vai! — de stapinit de moralismul protestant, de iudaismul contabil. Trebuie sa ajung, trebuie sa ajungem sa pricepem ca desi este bine sa fim severi cu noi insine si ingaduitori cu altii, intr-un anume fel si cu noi insine trebuie sa fim — cum imi spunea un preot catolic pe cind ma aflam in provincie — oarecum ingaduitori, adica increzatori in scandaloasa, paradoxala, incredibila putere de iertare si dragoste a lui Hristos. Poate ca problema nu s-a schimbat in esentele ei dupa doua mii de ani si ca si azi, ca si atunci, lucrul cel mai greu este sa-l ucidem pe fariseul din noi. Poate ca distanta cea mai anevoie de strabatut este mica distanta de la Ierusalim la Betania.

Bucuresti, 30. XI. 1970