[doctor_faustus]

„Şi Cuvântul trup S-a făcut” (In 1, 14)

S-a intrat acum în învăţătura despre întrupare. Se arată clar că Unul-Născut S-a făcut şi a vieţuit ca Fiu al Omului. Căci aceasta o spune, şi altceva nimic, zicând că Cuvântul trup S-a făcut. Pentru că prin aceasta a spus, chiar dacă mai descoperit, că Cuvântul S-a făcut om. Şi, zicând aşa, nu ne comunică nimic străin sau neobişnuit, o dată ce dumnezeiasca Scriptură numeşte de multe ori pe omul viu, indicând numai trupul lui. Aşa se spune la Proorocul Ioil: „Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 1). Dar nu socotim că Proorocul zice că se va dărui Duhul dumnezeiesc trupului omenesc lipsit de suflet şi singur, cel ce ar spune astfel n-ar fi liber de absurditate, ci, prin parte exprimând întregul, prin trup numeşte omul. Aşa trebuia, şi nu altfel. Şi pentru care cauză e necesar să spunem aceasta ?

Pentru că omul este o făptură raţională, deci compusă din suflet şi din trupul acesta trecător şi pământesc. Dar, deoarece s-a făcut şi s-a adus la existenţă de Dumnezeu, neavând din firea sa nestricăciunea şi nepiericiunea (căci numai lui Dumnezeu îi aparţin aceastea fiinţial), s-a pecetluit cu duhul vieţii, dobândind prin legătura cu Dumnezeu binele cel mai presus de fire. Căci zice: „Şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul suflet viu” (Fac. 2, 7). Dar, deoarece s-a pedepsit pentru neascultare, auzind cuvintele: „Pământ eşti şi în pământ vei merge” (Fac. 3, 19), s-a golit de har; căci s-a despărţit de trupul pământesc suflarea vieţii, adică Duhul Celui ce-a zis: „Eu sunt Viaţa” (In 14, 6); şi omul cade în moarte numai prin trup, sufletul salvându-se în nemurire, fiindcă numai către trup s-a zis: „Pământ eşti şi în pământ vei merge.” Deci, trebuia ca ceea ce s-a primejduit mai mult în noi să fie şi izbăvit mai repede şi, prin unirea din nou cu Viaţa cea după fire, să fie rechemat la nestricăciune. Trebuia ca cel ce a pătimit să afle eliberarea de rău. Trebuia să se înlăture sentinţa: „Pământ eşti şi în pământ vei merge”, prin unirea negrăită a trupului căzut cu Cuvântul care tuturor le dă viaţă.

Trebuia ca, devenit trup al Lui, să se împărtăşească de la El de nemurire. Căci ar fi un lucru dintre cele mai absurde să se poată pune foc în materie şi în însuşirea sensibilă ce-i aparţine după fire, şi să prefacă în el cele ce se fac părtaşe de el, iar pe Cuvântul lui Dumnezeu să nu-L socotim că poate introduce propriul bine, sau viaţa, în trup. Mai ales pentru această pricină socotesc că Sfântul Evanghelist, pornind de la partea prin care a pătimit mai mult vieţuitorul, a spus că Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, ca să vadă cineva deodată atât rana, cât şi leacul, pe cel ce boleşte şi pe doctor, pe cel alunecat spre moarte şi pe Cel ce-l ridică la viaţă, pe cel biruit de stricăciune şi pe Cel ce alungă stricăciunea, pe cel stăpânit de moarte şi pe Cel mai tare ca moartea, pe cel lipsit de viaţă şi pe Dăruitorul vieţii.

Şi nu a zis că Cuvântul a venit la trup, ci că S-a făcut trup, ca să nu se înţeleagă că a venit ca la Prooroci, sau ca la alţii dintre Sfinţi, prin relaţie, ci că El însuşi S-a făcut cu adevărat trup, adică om. Căci aceasta am spus-o până acum. De aceea El este şi Dumnezeu după fire în trup şi cu trupul, împropriindu-Şi-l, şi în acelaşi timp fiind înţeles ca altceva decât trupul, fiind închinat în trup şi împreună cu trupul, potrivit spusei de la Proorocul Isaia: „Bărbaţi înalţi la tine vor trece şi Îţi vor fi robi Ţie şi vor urma Ţie legaţi de mâini şi de picioare şi se vor închina Ţie şi Ţie se vor ruga, că în Tine este Dumnezeu şi nu este Dumnezeu afară de Tine” (Is. 45, 14). Iată că spun că în El este Dumnezeu, nedespărţind trupul de Cuvântul. Şi iarăşi au afirmat că nu este alt Dumnezeu afară de El, unind cu Cuvântul ceea ce poartă El, ca propriu Lui, adică templul luat din Fecioară, căci Hristos este Unul din două.

Sursa: Sfântul Chiril al Alexandriei - Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan - Editura IBMBOR, 2000, pag. 111-113 (traducere Părintele Profesor Dumitru Stăniloae)