[cristiboss56]

Când a făcut Solomon templul cel mare, în 46 de ani – ia gândiţivă câtă cheltuială a făcut ! –, avea un meşter insuflat de Dumnezeu, Veseliel îl chema, mai-marele meşterilor lui Solomon, care era insuflat de Duhul Sfânt cum să facă catapeteasma, cum să facă veşmintele, capitelurile la catapetesme, cum să facă tot, după porunca lui Dumnezeu.
Atunci trăia în Ierusalim o vădană de mulţi ani, necăjită tare. Şi acea biată vădană avea doar o singură capră. Şi ea, când a văzut că trec atâtea care încărcate cu vin, cu untdelemn, cu covoare scumpe, cu lucruri, cu tămâie, cu făină, cu fel de fel de fiare, cu lumânări, a zis în limba ei: Vai mie, păcătoasa! Că eu n-am ce duce jertfă la sfinţirea asta mare a lui Solomon, care-i împărat pe pământ şi va fi şi în ceruri, că a făcut această mare biserică”.
Dar ea ce să facă săraca ? „Bani n-am, alimente n-am, untdelemn n-am, vin n-am, covoare nam”. Ce s-a gândit ea ? Avea şi ea o capră. A tuns capra şi a luat părul de la capră, l-a tors şi a făcut un ghem şi la vopsit roşiatic, că a observat că au trecut atâtea care cu boi şi cu cai şi s-a gândit că poate trebuie l-a legat vreun sac, poate trebuie cineva să lege ceva – o sarcină, un pachet. Şi a luat ghemul acela de păr de capră în mână şi s-a dus. Dar îi era ruşine să spună că acela e dar. Ea îl ţinea în mână şi în inima ei plângea că n-a putut aduce daruri cum au adus ceilalţi. Se gândea aşa: „Dacă l-a cere cineva, îl dau bucuroasă, dacă nu, îl voi duce acasă înapoi”. Că n-avea săraca altă avere. Când a intrat în templu, era numai aur peste tot, leveţii – diaconii Vechiului Testament – aşezau chivotul mărturiei în sfântul altar.
Acolo era Sfânta Sfintelor, sfânta masă din aur curat, unde numai arhiereul intra o dată pe an, ca să aducă jertfe pentru sine şi pentru greşelile poporului. Acolo era chivotul legii Domnului pe masă, heruvimii slavei, tot ce aveau ei mai scump. Dar la sfânta masă, cum era chivotul legii Domnului – lada – acolo, s-au gândit ei: „Măi, vine atâta popor în templu şi are să se ridice praful şi are să ajungă pe chivotul legii Domnului. Hai să-i facem o draperie care să-l acopere”. Acela era cortul mărturiei. Cortul acesta l-au făcut din mătase răsucită, mohorâtă, cum spune în Biblie, foarte scumpă mătase. L-au făcut cu verigi de aur până sus. Şi intra o dată în an arhiereul în Sfânta Sfintelor. Dar ce au zis către altul: – Măi, dacă verigile-s de aur şi ele au să prindă praf, că se ridică de la suflarea poporului peste catapeteasmă, ar fi bine ca la verigile acestea să punem o aţă aspră, ori de păr de cal, ori de păr de capră, şi când se vor trage verigile, aţa, fiind aspră, va şterge praful de pe ele, să le cureţe de câte ori se va inra acolo.
– Bine ar fi, măi, dacă am găsi nişte păr de capră. Au căutat prin templu:
– Măi, să vedem pe cine om găsi, cine are capre ? O văd pe mătuşa care ţinea în mână ghemul acela de păr de capră.
– Mătuşă, dar ghemul acesta de ce-l ţii ?
– Dragul mamei, poate-i trebuie cuiva.
– Dă-ni-l nouă.
– Dacă vă trebuie, luaţi-l. Ea era bucuroasă că i l-a luat. Uite a primit Dumnezeu ghemul de păr de capră al mătuşii ? În Sfânta Sfintelor. Aşa iubeşte Dumnezeu inimile cele smerite. Şi i-au zis ei:
– Mătuşă, ne trebuie o aţă chiar la cortul mărturiei, în Sfânta Sfintelor, să legăm verigile cele de aur ca să se cureţe cu aţă aspră. Şi când s-a dus ei, au zis:
– Iată tocmai aici în templu am găsit un ghem de păr de capră. Şi au zis leviţii:
– Vezi cum poartă Dumnezeu grijă de templu ! Hai să-l legăm.
Şi când au pus ghemul acesta de păr de capră, de sus şi până jos, n-a fost nici mai lungă, nici mai scurtă aţa, ci exact cât trebuia. Atunci s-au minunat toţi, că a fost părul acela de capră exact cât le-a trebuit la draperie la cortul mărturiei. Şi atunci noaptea s-a arătat îngerul Domnului lui Veseliil, mai-marele meşterilor lui Solomon, şi i-a spus:
-Veseliil, iubitul meu, să-i spui lui Solomon că el este întâiul ctitor al bisericii şi al doilea după el e femeia aceea cu ghemul de păr de capră, că a trecut-o Dumnezeu ca al doilea ctitor. Şi ghemul acela de păr de carpă al ei a făcut mai mult decât toate visteriile lui.
S-a minunat Solomon: „Cu adevărat Dumnezeu caută la inima înfrânată şi smerită”.