[Viorel]

Creatorul tuturor fiinţelor, corpurilor cereşti şi al universurilor, a vrut ca noi, la fiecare coborâre pe pământ, să înscriem pe o pagină albă, o nouă viaţă, având impresia că acum ne-am născut pentru prima oară. Din copilărie până la moarte, în mod inconştient, vedem, auzim, adunăm observaţii şi cunoştinţe, analizăm diferitele directive morale, ne comportăm mai bine sau mai rău, mai moral' sau mai şchiopătând, mai intelectual sau mai credincios, după capitalul spiritual adunat în vieţile trecute. Nu e bine să ne cunoaştem vieţile precedente. Dacă în viaţa trecută - deşi cu un nivel intelectual ridicat, deşi cu o situaţie socială mai de seamă - într-un moment de mare iritare, ne-am ucis prietenul ori soţia, în viaţa următoare, cunoscând această faptă, am fi chinuiţi de gândul crimei. Fapta rea va reveni mereu în conştiinţă şi vom fi neliniştiţi în existenţa actuală, astfel că progresul
spiritual ar fi zădărnicit, sau cel puţin redus.

Nu e bine să ne cunoaştem vieţile precedente, pentru că se poate ca iubitul nostru copilaş să fie unul din cei care în altă viaţă, fiind tutorele nostru, ne-a torturat, ne-a mâncat averea, lăsată de părinţi, şi ne-a lăsat pe drumuri. Cu ce dragoste am mai privi acest copil, ce iubire am mai avea faţă de cel ce ne-a nenorocit şi brutalizat altădată? Aşa neştiind, ne considerăm copilul ca fiind carne din carnea noastră şi în virtutea legii divine, a iubirii, îl adorăm cu frenezie, dorindu-i fericirea desăvârşită în viaţa sa terestră.

De ce să fim stăpâniţi de greşelile noastre din trecut? De ce să ne tortureze remuşcările unor fapte ticăloase din alte vremuri? De ce să fim mânaţi şi mai departe de aceleaşi idei, prejudecăţi de rasă ori religie? După cum nu e bine să ne cunoaştem trecutul, tot aşa nu e bine să ştim nici viitorul nostru. Cine ştie prin ce cotituri ale destinului suntem siliţi să trecem, să ne facem educaţia amarnică, pentru a urca pe scara evoluţiei! Cine ştie prin ce nenorociri trebuie să mai trecem, pentru dezvoltarea spiritualităţii noastre, şi atunci, cunoscând dinainte torturile morale, suferinţele fizice ce ne aşteaptă în viitor, oare cu ce elan vom mâna viaţa înainte, oare. vom mai munci cu dragoste şi avânt ca să agonisim, să ne creştem copiii, să fim morali şi activi?

Necunoscând măreţia şi infinitele planuri ale Divinităţii nu înţelegem binefacerile uitării cu care ne-a înzestrat bunul Părinte ceresc. Deoarece nu ne amintim, negăm principiul reîntrupărilor noastre, al tuturor fiinţelor, al tuturor corpurilor cereşti, planete şi sori. Uitarea este o fericire, o binecuvântare pentru om. Dacă nu ar fi uitarea, viaţa noastră ar fi un iad aici pe pământ. Din fragedă copilărie şi până la coşciug, atâtea lacrimi, dureri şi griji ne urmăresc, încât dacă uitarea n-ar aşterne vălul ei binefăcător, pentru a ne arunca în vârtejul vieţii de toate zilele, existenţa noastră pe pământ nu ar mai fi posibilă.

Să mulţumim bunului Creator pentru tot ce a făcut şi stabilit. El le-a întocmit pe toate cu
desăvârşita înţelepciune, pe care în stadiul ajuns nu suntem încă în stare să le apreciem şi înţelegem.

Extrase din cartea lui Scarlat Demetrescu, Din tainele vietii si ale universului
[cauta pe Scribd]