[Dr. Victor Ardeleanu]

Ca să fie clar, voi face o paralelă cu exemplul dat de dvs.:

În prealabil postat de ahilpterodactil

Exemple:
1) Prin intermediul simturilor cunosc ca gustul acestui ceai aflat in dreapta mea acum este dulce-acrisor.
2) Simtirea mea e trezita placut de acest gust (imi place ceaiul, am o emotie pozitiva, de satisfactie) precum si de gandul ca un ceai cald de tei la aceasta ora imi aduce liniste pentru un somn odihnitor. Ce-i drept, tot simtirea e strabatuta si de o unda negativa, anume ca din pricina ceaiului sorbit cu nesat o sa fac la noapte pipi in pat. Si abia am schimbat asternuturile!....:)

1) Prin intermediul simțurilor cunosc că:
- Părintele Arsenie Boca a pictat eretici ca sfinți și a propovăduit uniatismul la așezământul de la Drăgănescu;
- Părintele Arsenie Boca avea ochi albaștri și vicleni, prin care semăna cu hipnotizatorii;
- Părintele Arsenie Boca s-a pictat pe sine ca Mântuitorul lumii, ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfântul Vasile cel Mare și că a dedicat așezământul de la Drăgănescu sieși și familiei Maicii Zamfira.
- Etc.
2) Simțirea mea este trezită neplăcut de aceste vederi precum și de gîndul trist că un ieromonah Ortodox căldicel s-a lăsat înșelat, chinuindu-se toată viața prin părerea de sine. Ce-i drept, simțirea este străbătută și de o undă pozitivă, și anume că prin sorbirea cu nesaț a învățăturilor sfinției sale, pusă în lumina Sfinților Părinți, o să evacuez din mine orice dorință de părere de sine, ca pe un fluid toxic, ca să nu pățesc la fel, ca preacuvioșia sa, pentru a nu murdări haina cea albă a pocăinței dobândită prin Sfânta Spovedanie și Învățăturile Sfinților Părinți, de care nu sunt vrednic, căci e harul lui Dumnezeu dat celui mai mare păcătos al tuturor timpurilor (printre altele și pentru că a crezut o dată și a spus public la oameni, că Părintele Arsenie Boca ar fi "Sfântul Ardealului". Lucru pentru care îmi cer iertare la toți și mai ales la Hristos).

Toate cele de mai sus sunt sinteză din:
- Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Ambigua;
- Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica.
- Sfântul Ierarh Grigorie Palama, omilie la Nașterea Maicii Domnului.
Aplicată la fenomenul Prislop.
Iată acum un mic fragment din Ambigua, legat de cele discutate mai sus:


13. Cum și cîte sînt mișcările sufletului.
Luminați de har, sfinții au cunoscut că sufletul are trei mișcări generale, adunate într-una : cea după minte, cea după rațiune, cea după simțire. Cea dintâi e simplă și cu neputință de tîlcuit; prin aceasta, sufletul mișcîndu-se în chip neînțeles, în jurul lui Dumnezeu, nu-L cunoaște în nici un fel, din nimic din cele create, pentru faptul că întrece toate. A doua determină după cauză pe Cel necunoscut; prin aceasta sufletul, mișcîndu-se în chip firesc, își adună prin lucrare ca pe o știință toate rațiunile naturale ale Celui cunoscut numai după cauză, rațiuni ce acționează asupra lui ca niște puteri modelatoare. Iar a treia e compusă ; prin ea sufletul, atingînd cele din afară, adună la sine, ca din niște simboluri, rațiunile celor văzute 96. Prin acestea ei au străbătut cu măreție, folosind modul adevărat și lipsit de greșeală al mișcării celei după fire, veacul de față al ostenelilor. Simțirea, care a reținut numai rațiunile duhovnicești ale celor sensibile, au ridicat-o simplu, prin mijlocirea rațiunii, la minte ; rațiunea, care a adunat rațiunile lucrurilor, au unit-o, printr-o chibzuială unică, simplă și neîmpărțită, cu mintea; iar mintea, care s-a izbăvit prin purificare de mișcarea în jurul tuturor lucrurilor, ba s-a odihnit chiar și de lucrarea firească din ea, au adus-o lui Dumnezeu. Adunîndu-se astfel în întregime la Dumnezeu, s-au învrednicit să se unească întregi cu Dumnezeu întreg, prin Duh, purtînd, pe cît este cu putință oamenilor, întregul chip al Celui ceresc și atrăgînd așa de mult în ei înfățișarea dumnezeiască, pe cît de mult erau atrași ei, s-au unit cu Dumnezeu, dacă este îngăduit să se spună astfel97.
Căci se zice că Dumnezeu și omul își sînt unul altuia modele 98. Și așa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cît de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu; și așa de mult a fost răpit omul prin minte de Dumnezeu spre cunoaștere, pe cît de mult omul a făcut arătat pe Dumnezeu, Cel prin fire nevăzut, prin virtuți". [...]
Și chiar dacă sfinții au fost mișcați uneori spre vederea lucrurilor, n-au fost mișcați să le privească și să le cunoască în mod principal pe acelea însele, în chip material, ca noi, ci ca să laude în chip felurit pe Dumnezeu, Care este și Se arată prin toate și în toate, și să-și adune lor multă putere de minunare și pricină de slavoslovie 101. Căci primind de la Dumnezeu un suflet care are minte, rațiune și simțire — adică, pe lîngă simțirea înțelegătoare, și pe aceasta sensibilă, precum pe lîngă rațiunea lăuntrică și pe cea rostită, iar pe lîngă mintea înțelegătoare și pe cea pătimitoare pe care o numesc unii și capacitatea animalului de a primi chipuri, potrivit căreia și celelalte animale se cunosc unele pe altele, ne cunosc pe noi și locurile ce le-au străbătut; în legătură cu care stă simțirea, cum zic cei cunoscători în acestea, care e un organ de percepere a chipurilor — au socotit că lucrările acestora se cuvine să le închine nu lor înșiși, ci lui Dumnezeu care li le-a dat, pentru Care și din Care sînt toate 102. [...]
Căci ce cîștig i-ar veni, și-au spus poate cugetînd în ei înșiși, celui care, nefiindu-și cauza sa în ceea ce privește existența, s-ar mișca spre sine însuși sau spre altceva decît spre Dumnezeu, odată ce nu-și poate adăuga sieși de la sine sau de la altceva afară de Dumnezeu nimic la rațiunea existenței ?105 De aceea s-au învățat ca mintea lor sa cugete numai la Dumnezeu și la virtuțile Lui și să caute în chip necunoscut numai spre slava negrăită a fericirii Lui; rațiunea să li se facă tălmăcitoare și lăudătoare a celor înțelese și să stabilească în chip drept modurile care o unesc cu acelea ; iar simțirea, înnobilată prin rațiune, cunoscând chipurile diferitelor puteri și lucruri din univers, să vestească pe cît e cu putință sufletului, rațiunile din lucruri. Astfel, cîrmuind prin minte și rațiune înțelepțește sufletul ca pe o corabie, au străbătut cu tălpi neudate calea fluidă și nestatornică a vieții, care poartă pe om mereu în altă direcție și inundă simțirea ,08.